Time out- ca agresiune psihologică (Alfie Kohn)

Time out- ca agresiune psihologică (Alfie Kohn)

Când cercetătorii au început să studieze disciplina în anii 1950-1960, aveau tendința să clasifice în două moduri acțiunile părinților în raport cu copiii lor.  Disciplina bazată pe putere includea bătaia, țipetele și amenințările. Disciplina bazată pe iubire includea cam toate celelalte strategii posibile. Când au fost obținute rezultatele, a devenit foarte rapid evident că puterea determină rezultate mai slabe decât iubirea. Din păcate, o multitudine de strategii foarte diferite, au fost îngrămădite în a doua categorie. Printre acestea, argumentele oferite copiilor, instruirea lor, căldura sufletească și înțelegerea. Însă alte tehnici erau mult mai puțin “iubitoare”. De fapt, unele dintre ele se refereau la “controlarea” copiilor prin iubire — fie prin reținerea ei când cei mici erau răi, fie prin oferirea din plin a atenției și afecțiunii când erau cuminți. Acestea sunt, așadar, cele două fațete ale parentingului condiționat: retragerea iubirii (pedeapsa) și întărirea pozitivă (recompensa). Pentru început vă invit să explorăm cum sunt puse în practică ambele tehnici, efectele lor și cauzele acestor efecte (!în acest text doar retragerea iubirii). Mai târziu voi analiza mai în detaliu problematica pedepsei…

Pauza de iubire

Ca și alte metode, retragerea iubirii poate fi aplicată în moduri diferite și cu niveluri diferite de intensitate. La o extremă, un părinte se poate retracta foarte subtil, ca reacție la o acțiune a copilului, devenind mai rece și mai puțin afectuos, poate chiar fără să-și dea seama. La celălalt capăt, un părinte poate anunța cât se poate de direct: “nu te mai iubesc când te comporți așa”, sau “când faci așa ceva, niciodată nu mai vreau să te văd”, etc. Unii părinți își retrag iubirea refuzând pur și simplu să răspundă copilului, ignorându-l în mod evident. Poate că nu o spun cu voce tare, dar mesajul transmis este destul de clar: “dacă faci lucruri care nu-mi sunt pe plac, nu-ți mai acord atenție; mă prefac că nici nu ești aici; dacă vrei să te bag din nou în seamă, ai face bine să mă asculți”. Alți părinți se îndepărtează fizic de copil… fie pleacă părintele, uneori lăsându-l pe copil în suspine, fie copilul este trimis în camera lui sau în alt loc, izolat de ceilalți. Această tactică ar putea fi numită izolare forțată… însă se folosește un termen mai inofensiv (…) Eufemismul preferat, așa cum probabil ați ghicit este pauză (time-out).

În realitate, această metodă foarte populară de disciplinare este o versiune a retragerii iubirii, cel puțin atunci când copiii sunt goniți împotriva voinței lor. Nu este nimic în neregulă cu a-i oferi copilului opțiunea de a merge în camera lui sau în alt loc prietenos când este furios sau supărat. Dacă el alege să petreacă o bucată de timp singur și dacă deține controlul asupra tuturor variabilelor (când să plece, unde, ce să facă, când să revină), această izolare nu este resimțită drept exilare sau pedeapsă și poate fi deseori utilă. Dar nu la asta mă refer eu aici, eu vorbesc despre time-out în sensul în care este folosit acest termen de obicei: o sentință impusă de părinte — detenție în izolare.

(…) această metodă este o tehnică apărută din dorința de a controla comportamentul animalelor. Aceste ultime cuvinte pot să ne trezească întrebări supărătoare (…)

Oare ar trebui să ne concentrăm doar asupra comportamentului? Pauza disciplinară, asemenea tuturor pedepselor și recompenselor, rămâne la suprafața lucrurilor. Are menirea să determine un organism să acționeze sau să înceteze să acționeze într-un anumit fel. Cuvântul animal ne reamintește de faptul că behavioriștii care au inventat pauza disciplinară credeau că oamenii nu sunt diferiți de alte specii. Ca oameni, avem comportamente mai complexe inclusiv vorbirea, dar se consideră că principiile învățării sunt cam aceleași. Aceia dintre noi care nu împărtășim această convingere ne vom gândi de două ori înainte să ne supunem copiii la ceva ce a fost creat pentru dresarea păsărilor și a rozătoarelor. În final, rămânem cu întrebarea care traversează toată această carte: oare are vreo noimă să ne creștem copiii pe baza unui model de control?(…)

Când îți alungi copilul ceea ce îi refuzi sau îi retragi este prezența ta, atenția ta, iubirea ta. Poate că nu v-ați gândit niciodată la pauza disciplinară în acest mod. Într-adevăr puteți susține în continuare că iubirea pe care i-o purtați copilului nu s-a diminuat din cauza comportamentului său neadecvat. Însă… ceea ce contează este perspectiva copilului. (…)

Citiți relatarea părintelui unui copil mic pe care-l vom numi Lee:

“Cu ceva timp în urmă, am descoperit că, ori de câte ori Lee se poartă aiurea, nu trebuie să îl ameninț cu retragerea de privilegii și nici măcar să ridic vocea. Pot doar să-mi anunț intenția de a părăsi camera. Uneori, tot ce trebuie să fac este să traversez camera, să mă îndepărtez de el și să spun că aștept până când este gata să se oprească din țipat, din manifestarea revoltei sau din orice altceva. De cele mai multe ori atitudinea asta a mea este uimitor de eficientă. El începe să mă implore: nu, nu face asta; și imediat se liniștește sau face ce îi cer eu. La început, concluzia pe care am tras-o a fost că nu este nevoie să acționez în forță. Puteam să obțin ce voiam, fără să recurg la pedepse. Însă nu încetam să mă gândesc la frica pe care o citeam în ochii lui. Mi-am dat seama că ceea ce făceam era o pedeapsă pentru Lee — poate una simbolică, dar una cumplit de înfricoșătoare”. (…)

La începutul anilor ’80 cercetători în sănătatea mintală au analizat ce făceau mamele cu copiii lor de aproximativ un an, se pare că retragerea iubirii — prin ignorare intenționată sau impunerea unei separări forțate — era în general însoțită și de o altă strategie. Indiferent care era această altă strategie — explicația sau pălmuirea— retragerea iubirii îi făcea pe micuți să se supună dorinței mamei, cel puțin pe moment. (…) Cu mulți ani în urmă, psihologul Martin Hoffman s-a concentrat asupra diferenței dintre disciplina bazată pe putere și cea bazată pe iubire, subliniind că retragerea iubirii, un exemplu comun al celei din urmă, are de fapt multe în comun cu cele mai severe metode de pedeapsă. (…) Le transmit copiilor mesajul că: dacă ei fac ceva ce nouă nu ne convine, îi vom determina să sufere pentru a le schimba comportamentul (problema este în ce mod îi vom face să sufere: creându-le durere fizică, prin bătaie, sau/și suferință emoțională, prin retragerea iubirii și izolare forțată?). Și ambele se bazează pe direcționarea atenției copiilor către consecințele pe care acțiunile lor le au asupra propriei persoane — ceea ce este, bineînțeles, foarte diferit de idealul de a crește copii care să se gândească la consecințele acțiunilor lor asupra altor persoane. Hoffman a continuat prin a face o sugestie și mai surprinzătoare: retragerea iubirii poate fi chiar mai dăunătoare decât alte pedepse, aparent mai dure. “Deși nu reprezintă nici o amenințare de natură fizică sau materială pentru copil, retragerea iubirii poate fi mai devastatoare emoțional decât impunerea puterii. Deoarece reprezintă cea mai mare amenințare dintre toate, acea a abandonului și a separării. Mai mult, dacă părintele știe când se va ridica embargoul, un copil mic nu știe, deoarece este total dependent de părinte, îi lipsește experiența și nu are perspectiva timpului pentru a realiza natura temporară a atitudinii părintelui”.

Dar chiar și acei copii care știu că mama sau tata vor vorbi din nou cu ei (sau îi vor elibera curând din izolarea forțată) pot să nu-și revină complet în urma consecințelor acestei pedepse. Retragerea iubirii poate avea succes în a face comportamentele copiilor mai acceptabile pentru adulți, dar motorul care determină succesul este “profunda anxietate legată de posibilitatea pierderii iubirii părintești” spune Hoffman. (…)

Copiii supuși la această metodă de retragere a iubirii tind să aibă stimă de sine scăzută, pot manifesta semne ale unei sănătăți emoționale discutabile, și pot fi înclinați către delicvență. Dacă ne uităm la categoria mai extinsă de “control psihologic” din partea părinților (a cărei caracteristică definitorie este retragerea iubirii), copiii mai mari tratați astfel au tendința să fie depresivi.

Nu încape îndoială: un părinte are o putere considerabilă de a-i “manipula” pe copii prin nevoia lor de iubire și aprobare, ca și prin frica de a pierde sprijinul emoțional oferit de părinte. Această frică nu seamnă cu frica de întuneric de exemplu, care este depășită odată cu vârsta. Este genul de frică care poate fi la fel de îndelungată, pe cât este de distrugătoare. Când suntem mici, nimic nu este mai important decât ceea ce simt părinții nostri pentru noi. Incertitudinea sau groaza că am putea fi abandonați pot lăsa urme care să se facă simțite mult timp după ce am devenit adulți. Este logic atunci că frica este cea mai importantă consecință pe termen lung a retragerii iubirii. Chiar și ajunse la vârsta maturității, persoanele care au fost tratate în acest mod de proprii părinți au tendința de a fi neobișnuit de anxioase. Ele resimt încă frica de a-și exprima furia. Au, totodată, o imensă frică de eșec. Relațiile lor ca adulți pot fi afectate de o nevoie de a evita atașamentul, poate pentru că trăiesc într-o permanență teamă că vor fi din nou abandonate.

Nu vreau să insinuez că v-ați distrus copilul pe viață doar pentru că l-ați trimis în camera lui o dată, când avea patru ani. Pe de altă parte, lista efectelor negative nu am întocmit-o eu la duș, în dimineața asta. Aici nu vorbim despre speculații… Studii verificate au făcut clar legătura între aceste frici și folosirea timpurie a retragerii iubirii din partea părinților. (…)

Îmi doresc să mai menționez o descoperire, de data aceasta legată de consecințele asupra dezvoltării morale a copiilor. Hoffman a coordonat un studiu asupra unor copii de clasa a VII-a, demonstrând că folosirea tehnicii de retragere a iubirii era asociată cu o formă de scădere a moralității. Când era vorba să se decidă cum să se poarte cu alți oameni, acești copii nu țineau cont de circumstanțe și nici nu se gândeau la nevoile celorlalți. În schimb, fiindcă fuseseră învățați să facă ce li se spune pentru a nu pierde iubirea părintească, aveau tendința să aplice regulile într-o manieră rigidă, unilaterală. Dacă dorim cu adevărat să ne ajutăm copiii să ajungă oameni sănătoși din punct de vedere psihologic și plini de compasiune, trebuie să conștientizăm că acest obiectiv devine sarcină aproape imposibilă, dacă hrănim copilul cu retragerea iubirii sau, așa cum vom vedea mai târziu, cu orice alt tip de consecințe punitive.

Va urma…

***Parenting Necondiționat- Alfie Kohn

***sursă foto- unsplash.com

Citește și: 1-CÂND PUNEM MARE PREȚ PE SUPUNEREA ACASĂ, PUTEM SFÂRȘI PRIN A AVEA COPII CARE SE SUPUN ȘI CELOR DIN AFARA CASEI- ALFIE KOHN

2-SCUZELE OBLIGATORII ÎI ÎNVAȚĂ PE COPII SĂ SPUNĂ LUCRURI PE CARE NU LE SIMT, AȘADAR SĂ MINTĂ

Să fim cu bine, să fie sens..

Laura Mom

Lasă un comentariu