Scuzele obligatorii îi învață pe copii să spună lucruri pe care nu le simt, așadar să mintă

Scuzele obligatorii îi învață pe copii să spună lucruri pe care nu le simt, așadar să mintă

Fiica mea, Abigail, a străbătut o perioadă grea la câteva luni după împlinirea vârstei de patru ani, care poate avea legătură cu apariția unui rival. A început să nu mai răspundă pozitiv la rugămințile noastre, să se răstească și să bată din picior. Ritualurile și tranzițiile obișnuite deveneau rapid o încleștare de forțe. Îmi aduc aminte că, într-o seară, a promis că intră să facă baie imediat după cină. Nu a făcut-o, iar când i-am reamintit de promisiunea ei, a început să țipe îndeajuns de tare cât să-și trezească frățiorul. Când i-am cerut să vorbească mai încet, a țipat din nou. Iată, așadar, întrebarea: odată lucrurile revenite la calm, trebuia ca soția mea și cu mine să continuăm cu rutina obișnuită seară de seară de a o ține în brațe și de a-i citi o poveste?

Parentingul bazat pe iubire condiționată spune că nu: nu am face decât să-i răsplătim comportamentul inacceptabil, dacă am continua să desfășurăm activitățile plăcute obișnuite. Acele activități ar trebui suspendate, iar ea ar trebui înștiințată, cu blândețe dar ferm, de ce am impus această “consecință”. (…)

Abordarea necondiționată, pe de altă parte, spune că este mai bine să rezistăm acestei tentații, să o luăm în brațe, și să citim povestea ca de obicei. Dar acest lucru nu înseamnă să ignorăm ce s-a întâmplat. Este important să reflectăm împreună la cele întâmplate— ceea ce am făcut cu fiica mea, după ce i-am citit o poveste. Orice lecție aș fi vrut să-i transmit, probabilitatea ca ea să o învețe era mult mai mare dacă știa că iubirea mea nu s-a diminuat din cauza purtării ei. (…)

Abordarea condiționată este strâns legată de curentul din psihologie numit behaviorism (eng. behavior- comportament), cel mai adesea asociat cu B.F. Skinner. Caracteristica sa de bază este, așa cum indică și denumirea, axarea exclusivă pe comportament. Această abordare consideră că ceea ce contează la ființa umană este ceea ce vezi și poți măsura. Nu poți vedea o dorință, o frică, așa că mai bine te concentrezi pe ceea ce FAC oamenii. (…) Chiar și persoane care nu au citit niciodată cărțile lui Skinner par să fi acceptat aceste premise. Când părinții și dascălii discută neîncetat despre “comportamentul” unui copil, acționează ca și cum nimic nu mai contează în afara lucrurilor care se văd. Nu mai contează cine sunt copii, ce gândesc, ce simt, ce nevoi au. (…) Iată un exemplu banal, tipic și mai explicit al abordării behavioriste: poate că ați întâlnit părinți care îi forțează pe copii să-și ceară scuze după ce au făcut un lucru care a rănit pe cineva. Ce se întâmplă aici? Părinții cred oare că, dacă îi fac pe copii să rostească aceste cuvinte, ca prin farmec, vor și simți părerea de rău, în ciuda tuturor dovezilor care arată contrariul? Sau, mai greșit, oare nici nu le pasă dacă respectivul copil regretă ce a făcut… tot ce contează este rostirea cuvintelor potrivite? Scuzele obligatorii îi învață pe copii să spună lucruri pe care nu le simt, așadar să mintă. (…) Întâlnim această abordare și în cadrul programelor care au menirea să-i instruiască pe copii să se culce singuri sau să folosească olița. Din perspectiva acestor programe, este irelevantă cauza pentru care copilul plânge în întuneric (…)

Dar să ne întoarcem la Abigail.. Educația parentală condiționată consideră că, dacă-i citim din carte, exprimându-ne astfel iubirea permanentă pe care o simțim față de ea, nu reușim decât să o încurajăm să facă o nouă criză. În acest mod, ea își va însuși ideea că este normal să-l trezească pe bebeluș și să refuze să facă baie, pentru că va interpreta afecțiunea noastră drept o consolidare a comportamentului ei. Educația bazată pe iubire necondiționată privește această situație și persoanele implicate foarte diferit. În primul rând, ne cere să conștientizăm că motivele comportamentului lui Abigail sunt mai mult în interiorul ei decât în exterior. Acțiunile ei nu pot fi explicate neapărat în mod mecanic, uitându-ne doar la forțele externe, precum reacțiile pozitive la comportamentele ei anterioare. Poate că este copleșită de temeri pe care nu le poate numi sau de o frustrare pe care nu știe să o exprime. În parentingul necondiționat, considerăm că un comportament este doar expresia externă a sentimentelor, gândurilor, nevoilor și intențiilor. Pe scurt, contează și copilul din spatele unui comportament, nu numai comportamentul. (…) Ei se comportă într-un anumit fel, și nu în altul, din diverse motive, unele dintre ele dificil de identificat. Însă nu putem, pur și simplu, să ignorăm acele motive și să reacționăm doar la rezultatul lor. Într-adevăr, fiecare dintre acele motive necesită probabil o altă atitudine din partea noastră. Dacă, de exemplu, se dovedește că Abigail a fost de fapt recalcitrantă deoarece era îngrijorată de implicațiile pe care le poate avea atenția atât de mare pe care noi i-o acordam fratelui ei mai mic, atunci va trebui să gestionăm acest aspect, nu doar să smulgem din rădăcină modul în care ea își exprimă frica.

Pe lângă eforturile noastre de a înțelege și a gestiona motivele specifice ale unei acțiuni specifice, există un imperativ mai important ca orice: ea are nevoie să știe că este iubită, indiferent ce se întâmplă. De fapt, este cu atât mai important ca tocmai în seara aceasta să fie ținută în brațe, determinând-o să vadă prin acțiunea părintelui că iubirea este de netăgăduit. Acest lucru o va ajuta să treacă cu bine prin această perioadă dificilă. În orice caz, este foarte puțin probabil ca impunerea unei pedepse să fie constructivă. Asta ar genera mai mult ca sigur o nouă criză de plâns. Și chiar dacă ar avea succes în a o reduce temporar la tăcere — sau în a-i înăbuși pornirea de a exprima ceea ce simte mâine-seară, temându-se să nu ne îndepărtăm de ea— impactul nu are cum să fie unul pozitiv. Un lucru adevărat, în primul rând pentru că nu se referă la ceea ce se petrece în mintea ei, și în al doilea rând, pentru că ceea ce noi am percepe drept o lecție ea ar simți ca o privare de iubire. (…)

… în parentingul necondiționat, pornim de la conștientizarea faptului că scopul lui Abigail nu este să mă facă nefericit. Ea nu este o ființă afurisită. Ea îmi transmite, în sigurul mod pe care-l cunoaște, că ceva este în neregulă. Poate fi ceva ce tocmai s-a întâmplat sau poate fi vorba despre probleme pe care le poartă în suflet de ceva vreme. Această abordare le oferă copiilor un vot de încredere și infirmă presupunerea că ei vor trage învățăminte greșite din iubirea noastră sau că se vor comporta întotdeauna urât, dacă vor crede că pot scăpa nepedepsiți. Această perspectivă nu este romantică sau nerealistă, și nici o negare a faptului că într-adevăr copiii (ca și adulții, de altfel) fac uneori chestii urâte. Copiii au nevoie să fie ghidați și ajutați, de acord, însă nu sunt mici demoni care trebuie îmblânziți sau struniți. (…)

În esență, alegerea între un parenting condiționat și parenting necondiționat reprezintă o alegere între două moduri total diferite de a vedea natura umană. 

*** Parenting Necondiționat- Alfie Kohn

Citește și: CÂND PUNEM MARE PREȚ PE SUPUNEREA ACASĂ, PUTEM SFÂRȘI PRIN A AVEA COPII CARE SE SUPUN ȘI CELOR DIN AFARA CASEI- ALFIE KOHN

Să fim cu bine, să fie sens..

Laura Mom

Lasă un comentariu