Să ne lăsăm pruncii să ne urască!

Să ne lăsăm pruncii să ne urască!

…probabil pare deplasat titlul “Să ne lăsăm pruncii să ne urască”, dar eu zic că ar trebui să fie literă de lege. Poruncă divină.

Oricât am vrea, și oricâte eforturi am depune nu o să fim niciodată mamele perfecte. Poate o dată nu suntem suficient de atente, poată altă dată ne zboară mintea la te miri care grij și nu ne putem conecta real cu copilul nostru exact în momentul în care el are nevoie, poate îi dai o palmă, eu recunosc nu a făcut-o, dar de vreo două ori am ridicat vocea la copila mea.

Teroare. Teroare fără nume, imposibil de simbolizat printr-un cuvânt, asta simte un copil neglijat, abandonat, abuzat (etc.) de părinții pe care îi iubeste necondiționat. Și teroarea asta se simte groaznic, o stare de neputință și neajutorare imposibil de descris în cuvinte. De unde știu? Și eu am fost copil! În terapie am reușit, printr-un travaliu greu, să ajung din nou în sufletul meu rupt, și să simt în acum… frica, panica, angoasa, anxietatea, teroarea de atunci. Și m-am îmbrățișat, fără poate să fiu capabilă să înțeleg cum am putut duce atunci, ca și copilă, așa o intensitate emoțională negativă.

Am înțeles însă prețul pe care l-am plătit. Cum m-am sfâșiat, cum m-am îmbolnăvit, cum eu, prin trupul meu am plătit, respectarea celei de-a patra porunci “să-ți cinstești părinții”.

Am încheiat de citit o carte extraordinară, respectiv “Revolta Corpului”- autor Alice Miller. În rândurile ce urmează o să împărtășesc câteva citate cu voi, dar înainte să le citiți aș vrea să reflectați la două idei:

1-Când le impunem copiilor să ne iubească, să ne ierte, să nu ne urască oare nu îi obligăm la boală?

2-Copilul (și comportamentul său) este simptomul familiei din care face parte.

Să fie cu sens și bine în Sine!

Laura-Maria Andreșan

Alice Miller- Revolta Corpului

Alice Miller– Inconștientul unui om înregistrează povestea sa de viața completă în celulele corpului său, iar corpul îl va împinge într-o zi către o confruntare cu adevărul propriu. (…) Orbirea emoțională este un lux care ne costă enorm și este de cele mai multe ori autodistructiv.

Atunci când un om crede că simte ceea ce trebuie să simtă și încearcă în permanență să nu simtă ceea ce își interzice sa simtă, se îmbolnăvește sau își lasă copiii sa achite datoria, proiectând asupra lor emoțiile pe care el nu le poate admite. (…)Nu de putine ori, corpul reacționează prin îmbolnăvire la neglijarea prelungita a funcțiilor sale vitale. Printre acestea se numără fidelitatea față de adevărata noastră istorie de viața. (…)

Toți cei care au fost bătuți în copilărie vor fi înclinați spre frică și toți cei cărora nu li s-a oferit iubire îi vor simți lipsa și o vor căuta, de cele mai multe ori, întreaga viață. Această nevoie, care conține o mulțime de așteptări, cuplata cu frica, reprezintă solul din care se hrănește a patra poruncă. Ea reprezintă puterea adultului asupra copilului și se reflectă în mod clar în toate religiile.
Îmi exprim speranța că, odată cu dezvoltarea cunoașterii psihologice, puterea celei de-a patra porunci va scădea, în favoarea respectării corespunzătoare a nevoilor biologice vitale ale corpului, printre care se numără nevoia de adevăr, de fidelitate față de sine, față de propriile percepții, sentimente și față de propria persoană. Atunci când se urmărește exprimarea sinceră a propriilor sentimente într-o formă de comunicare veritabilă, tot ceea ce a fost construit pe minciuna și ipocrizie se năruie de la sine. Prin urmare, nu voi încerca să am o relație în care mă prefac că am anumite sentimente sau în care le suprim pe cele deja existente. Iubirea care exclude sinceritatea nu poate fi considerată iubire. (…)

Nevoile naturale neîmplinite ale copilului sunt transferate apoi asupra terapeuților, a partenerului sau a propriilor copii. Nu putem crede că aceste nevoi au fost cu adevărat ignorate sau chiar sabotate de către părinți și atunci suntem nevoiți să le refulăm. Trăim cu speranța că ceilalti oameni cu care stabilim relații ne vor oferi în cele din urmă ceea ce ne-am dorit toată viața, că ne vor înțelege, că ne vor respectă, că ne vor lua de pe umeri povara celei mai grele decizii ale vieții. Dat fiind ca aceste așteptări se hrănesc din negarea realității propriei copilării, nu putem renunța la ele. În orice caz nu printr-un act de voință. Dar ele dispar cu timpul atunci când avem voința de a ne pune la dispoziția adevărului nostru. Acest lucru nu este ușor, este însoțit de durere, dar este ceva posibil.

Poveștile cu final fericit se vor înmulți cu timpul… de îndată ce vom fi capabili sa înțelegem că părinților care ne-au provocat răni grave nu le datorăm recunoștință și nici sacrificii. Sacrificiile acestea sunt făcute pentru niște fantome, părinții ideali, care în fond nu există. (…)
De ce ne așteptăm totuși ca oamenii care, dintr-un motiv sau altul, nu ne-au putut iubi să ne iubească în cele din urmă?
Dacă reușim să renunțăm la această speranță, așteptările dispar și odată cu ele, si autoamăgirea care ne-a însoțit întreaga viață. Nu mai credem că nu merităm iubire, nu mai credem că trebuie să demonstrăm că o merităm. Nu noi suntem de vină, ci situația părinților, modul în care au fost afectați de traumele copilăriei lor, cât de mult au reușit să le prelucreze, iar noi nu putem schimba toate astea. Tot ce putem face este să ne trăim viața și să ne schimbăm perspectiva.(…)

Nu de putine ori, corpul reacționează prin îmbolnăvire la neglijarea prelungită a funcțiilor sale vitale. Printre acestea se numără fidelitatea față de adevărata noastră istorie de viață. (…) Se susține și astăzi că, atunci când copiii sunt bătuți, nu există consecințe negative și mulți oameni sunt de părere ca propria lor viață este dovada în sprijinul acestei afirmații. Ei pot crede acest lucru atâta vreme cât legătura dintre bolile lor de la maturitate și loviturile din copilarie rămâne obscură. (…) Abia când mi-am îngăduit să dau frâu liber emoțiilor multă vreme închise în corpul meu și când le-am putut trăi am început să mă eliberez de trecutul meu.(…)
Sentimentele autentice nu sunt niciodată produsul unui efort conștient. Ele există și au întotdeauna un temei, chiar dacă acesta ne rămâne de cele mai multe ori ascuns. Nu mă pot forța să îmi iubesc părinții și nici să îi cinstesc atunci când corpul meu, din motive care îi sunt bine cunoscute, refuză să o facă. …Pe de alta parte, am învățat că sentimentul iubirii apare spontan – de exemplu dragostea față de copiii mei sau față de prieteni- atunci când nu mă mai forțez și nu mai încerc să urmez cerințe morale care mi-au fost impuse. Acest sentiment apare doar atunci când mă simt liberă față de toate sentimentele mele, inclusiv cele negative. (…)

Cu cât un copil a primit mai puțină iubire, cu cât a fost mai oprimat și mai abuzat sub pretextul educării, cu atât mai mult acest copil, ajuns la vârsta maturității, se agață de părinții săi sau de persoane înlocuitoare, de la care așteaptă să primească ceea ce părinții nu i-au oferit la momentul potrivit. Aceasta este o reacție normală a corpului. El știe exact ce îi lipsește și nu poate uita aceasta privațiune- golul există și așteaptă să fie umplut.
Cu cât trec anii, cu atât devine mai greu să primesti de la alți oameni iubirea părintească ce ți-a fost refuzată. Dar așteptările corpului nu se diminuează odată cu înaintarea în vârstă. Dimpotrivă. Ele sunt proiectate asupra altora, în principal asupra propriilor copii sau nepoți. Singura cale de ieșire din aceasta dilemă este să conștientizăm aceste mecanisme și să identificăm realitatea propriei noastre copilării, prin contracararea proceselor de reprimare și negare. Astfel vom crea în noi înșine omul care ne poate satisface măcar o parte dintre acele nevoi care își așteaptă împlinirea încă de la naștere, dacă nu mai devreme. După aceea ne putem oferi noi înșine atenția, respectul, înțelegerea pentru emoțiile noastre, protecția necesară, dragostea necondiționată pe care părinții noștri ni le-au refuzat.

Alice Miller- Revolta Corpului

Lasă un comentariu