Cine sunt copiii care fac ce li se spune?

Cine sunt copiii care fac ce li se spune?

…am decis să încep să-mi notez într-un caiet o parte din lucrurile pe care le auzeam sau le vedeam prin oraș; după câteva zile, aveam trecute în notițe printre altele, următoarele incidente:

  • un copil mic era certat că a aruncat un ursuleț de pluș în zona pentru copii a bibliotecii publice, deși nu era nimeni altcineva prin preajmă
  • un copil care ceruse un fursec a observat un alt băiețel mâncând unul; când i l-a arătat mamei aceasta i-a răspuns: “ei bine, probabil că el folosește olița, deci merită”
  • un băiețel a scos un strigăt de încântare când a sărit din leagănul de la locul de joacă. Mama i-a spus printre dinți: “încetează cu prosteala asta imediat; gata cu leagănul pe ziua de azi! Dacă mai reacționezi așa o dată, acasă cu tine”.
  • în preajma unei suprafețe de apă dintr-un muzeu pentru copii, o mamă încerca să-și împiedice fiul să facă anumite lucruri, mințindu-l că pe panouri scria că sunt interzise lucrurile respective. De exemplu: “semnul acela zice că nu e voie să stropim cu apă”. Când copilul a întrebat de ce, ea a răspuns: “pentru că așa scrie”.

Am renunțat foarte curând la proiectul meu de a lua notițe; pe lângă numărul covârșitor de astfel de incidente, cam toate semănau între ele, așa că înregistrarea lor a început să mi se pară reduntantă, ca să nu mai spun deprimantă. De câte ori nu am văzut la locul de joacă părinți care își anunțau ca din senin copilul că este timpul să plece, uneori chiar apucându-l de braț. (…)

Vă asigur că eram și mai critic înainte să am copii. Până când nu împingi tu căruciorul, n-ai cum să înțelegi cu adevărat cum reușesc acești omușori să-ți apese toate butoanele și să te stoarcă de răbdare. Încerc din răsputeri să nu uit acest lucru când mă încrunt la comportamentul unui alt părinte. Și îmi repet că nu cunosc nimic din istoricul unei familii pe care am urmărit-o timp de câteva minute — prin ce a trecut poate părintele în acea dimineață, ce a făcut copilul înainte să apar eu în peisaj.

Și totuși…. în ciuda tuturor concesiilor pe care le-am putea face și a tuturor circumstanțelor atenuante pe care le-am putea acorda, există un adevăr general valabil aici: pentru fiecare copil căruia i se permite să alerge liber într-un spațiu public, există sute de copii care sunt restricționați fără noimă, umiliți, amenințați, bruscați de părinți; copii ale căror proteste sunt ignorate cu consecvență și ale căror întrebări sunt trecute cu vederea; copii care s-au obișnuit să audă un NU automat la cererile lor și un “fiindcă așa am zis eu”, dacă întreabă de ce. (…)

…problema dominantă a parentingului în societatea noastră nu este îngăduința, ci frica de îngăduință. Suntem îngrijorați să nu ne răsfățăm copiii, încât sfârșim prin a-i controla excesiv. De acord, unii copii sunt răsfățați… Și unii copii sunt neglijați….

Alfie Kohn

Însă o chestiune mult mai puțin discutată este obsesiva supraveghere a fiecărei mișcări a copilului ca și cum ar fi o unitate subordonată care ne aparține. (…) Felul în care sunt tratați mulți copii denotă o lipsă de respect față de nevoile și preferințele lor, de fapt, o lipsă de respect față de ei în general. Mulți părinți se poartă ca și cum ar crede că cei mici nu merită respect, așa cum merită un adult. (…) Unii părinți intervin din obișnuință, țipând la copil: “încetează cu alergatul”, chiar și când riscul de a produce vreo pagubă este aproape inexistent. Alții se poartă ca și cum ar vrea să accentueze neputința copilului și să-i arate cine-i șeful: “fiindcă așa spun eu, de-aia!”, “în casa mea eu fac regulile, când o să ai casa ta o să le faci tu”. Unii încearcă să-i controleze pe copii prin forță fizică, pe când alții folosesc învinovățirile: “după tot ce am făcut pentru tine îmi frângi inima”. Sunt părinți care-și cicălesc copiii neîncetat, generând un flux continuu de aduceri aminte și de critici (frică). Alții par că nu au nici o obiecție în legătură cu copii lor, până când explodează, aparent din nimic. S-a depășit o limită invizibilă — care are mai degrabă de-a face cu dispoziția părintelui, și nu cu purtarea copilului— și, fără veste, adultul devine furios și înfricoșător.

Evident, nu toți părinții fac toate aceste lucruri, ba unii chiar deloc. Studiile arată cum credințele și comportamentele legate de creșterea copiilor tind să varieze în funcție de cultură, clasă socială, rasă și de presiunea la care sunt supuși părinții însiși, printre altele. (…) Poate că întrebarea cea mai interesantă este cum ajung părinții să decidă ce constituie comportament “neadecvat”. (…)

Acest mod de a acționa face parte din ceea ce întâlnim uneori sub denumirea de “stil autoritar” de creștere a copiilor. Acești părinți sunt mai stricți și mai pretențioși și nu oferă cu ușurință acceptarea sau încurajarea. Ei prezintă rar explicații și justificări pentru limitele pe care le impun. Nu numai că așteaptă supunere totală și folosesc nestingheriți pedeapsa pentru a o obține, dar cred, de asemenea, că este mai important pentru copii să se supună autorității decât să gândească singuri sau să-și exprime opiniile. (…) În mod tulburător, aceleași teme ale “supunerii la pretențiile părinților și o reprimare de timpuriu a impulsurilor inacceptabile pentru aceștia” apar într-un proiect de cercetare după cel de-Al Doilea Război Mondial. Cercetătorii încercau să exploreze efectele psihologice ale fascismului, mai precis copilăria indivizilor care ajung să urască grupuri întregi de oameni și par obsedați de putere. Desigur, aici vorbim despre extremele spectrului de control. Este normal ca, atunci când auziți asemenea exemple, să spuneți: “eu nu intru în categoria asta. Nu sunt autoritar și nici nu aș țipa la copil în parc doar pentru că se distrează”. Însă aproape oricine cedează impulsului de a controla în exces, cel puțin în anumite momente. Unii o fac cu convingerea că un copil trebuie să învețe să facă ce i se spune, alții au personalități autoritare și și-au dezvoltat obiceiul de a-și impune voința asupra copiilor de la bun început. Alții ajung uneori la disperare, în special ca reacție la un act de sfidare din partea copilului. Iar mulți părinți sunt sincer preocupați de binele copiilor lor și nu s-au gândit că lucrul pe care-l fac ei ar constitui un control în exces, contraproductiv. Celor mai mulți dintre noi ne este ușor să urmărim “parada părinților care lasă de dorit”, să privim la cei care controlează mult mai mult decât noi și să ne simțim mai bine la gândul că “măcar eu nu aș face niciodată așa”. Însă adevărata provocare este să reflectăm la lucrurile pe care “le-am făcut” și să ne întrebăm dacă sunt cu adevărat în interesul copiilor noștri.

Cine sunt copiii care fac ce li se spune?

Vă propun să lăsăm deoparte pentru moment scopurile mărețe pe care le avem pentru copiii noștri și să ne concentrăm doar pe ce anume îi determină pe ei să execute ce le cerem. Dacă nu ne-ar interesa decât să facă un anumit lucru sau să înceteze să-l facă chiar în acel moment, de față cu noi, trebuie să recunoaștem că, uneori este foarte eficient să ne folosim puterea pentru a-i constrânge— de exemplu, prin amenințare, pedeapsă sau un ordin emis pe un ton răspicat. Doar uneori. În schimb, copiii care fac ce li se spune sunt mai degrabă aceia ai căror părinți nu se bazează pe forță, ci au dezvoltat în schimb o relație caldă cu ei. Sunt copiii ai căror părinți îi tratează cu respect, reduc la minimum folosirea controlului și au grijă să le ofere motive și explicații pentru ceea ce solicită.

Cercetătorii implicați într-un studiu clasic au început prin a împărți mamele în două categorii: mame sensibile la nevoile copilului, tolerante și cooperante, pe de o parte, și mame care consideră că “au tot dreptul să facă ce doresc cu propriul copil, să-și impună propria voință asupra copilului, să-l modeleze după propriile standarde, să-l întrerupă în mod arbitrar fără a ține cont de nevoile copilului, de dorințele lui sau de activitatea pe care el o desfășoară”, pe de altă parte. Nu mică le-a fost mirarea să descopere că micuții mamelor din prima categorie… făceau mult mai adesea ceea ce li se cerea. Într-un alt studiu, copiii în vârsta de doi ani care aveau tendința să răspundă pozitiv la cerințe s-au dovedit a fi cei a căror părinți “exprimau foarte clar ce-și doreau și, pe lângă faptul că ascultau obiecțiile copiilor lor, aveau grijă să le respecte autonomia și individualitatea. Un al treilea studiu a ridicat un pic ștacheta, concentrându-se pe preșcolarii care fuseseră etichetați drept neobișnuit de sfidători. Câteva dintre mamele lor au fost rugate să se joace cu ei așa cum făceau de obicei, iar celelalte au fost instruite “ să se implice în orice activitate pe care o alege copilul și să îi permită acestuia să aibă control asupra naturii și regulilor interacțiunii”. Mamele au fost rugate să nu folosească ordine, critici sau laude. După sesiunea de joacă, la cererea cercetătorilor, mamele au cerut copiilor să pună la loc jucăriile. Rezultatul: copiii care au fost supuși unui grad mai redus de control — și anume cei cărora li s-a permis să ia decizii asupra jocului — au îndeplinit în număr mai mare cerința mamelor. (…)

Unul dintre motivele pentru care abordarea “mână de fier” tinde să nu funcționeze este faptul că, în definitiv, chiar nu ne putem controla copiii — cel puțin nu pe direcțiile care contează.(…)

Când îi facem pe copii să se simtă neputincioși, forțându-i să se supună voinței noastre, generăm adesea o mânie puternică, și, doar pentru că această mânie nu poate fi exprimată pe moment, nu înseamnă că ea dispare. Ce se întâmplă cu ea depinde de personalitatea copilului și de specificul situației. Uneori, rezultatul este un număr mai mare de conflicte cu părintele. Așa cum observă și Nancy Samalin, chiar “și atunci  când câștigăm, pierdem, de fapt. Când îi determinăm pe copii să ne asculte prin forță, amenințări sau pedepse, îi facem să se simtă neputincioși. Cum nu suportă să se simtă neputincioși, vor provoca o nouă confruntare pentru a arăta că mai au încă oarece putere”. De unde învață să-și folosească această putere? De la noi, tacticile de parenting autoritar nu doar îi înfurie, ci îi și îndrumă totodată cum să-și direcționeze mânia spre altă persoană. Unii copii pot crește cu o nevoie constantă de a da cu tifla autorității. Uneori, ei aduc toată această ostilitate la școală sau la locul de joacă. (…) Uneori, dacă unui copil îi este frică să fie sfidător pe față, va găsi o cale să o facă pe la spate. Stilul autoritar/dictatorial de parenting poate genera copiii atât de cuminți, încât și vecinii plesnesc de invidie. Totuși, de cele mai multe ori, ei doar au învățat cum să fie mai șireți în privința năzdrăveniilor lor care câteodată iau forma unor răutăți îngrijorătoare. Par a fi copiii perfecți, dar de fapt duc o “viață dublă” . Astfel de copii pot să fie îngroziți de oameni care le trezesc anumite constrângeri, se complac până când… nu o mai fac, sunt cuminți până nu mai sunt.

Nu doresc să afirm că sfidarea este întotdeauna ceva îngrijorător. O doză de răzvrătire este perfect normală și sănătoasă, mai ales în jurul vârstei de 2, 3 ani și adolescență de exemplu. Eu mă refer însă la un anumit de tip de sfidare, exarcebată și de reacție, care durează mai mult și are rădăcini mai adânci. Acești copii sunt dovada vie că un stil de parenting care vizează mai ales obținerea supunerii eșuează din cauza unor cauze interne, pe lângă faptul că aduce cu sine și mai multe alte probleme.

Care este alternativa la a fi excesiv de supus sau excesiv de sfidător? Cum arată astfel de copii? Ei bine, ca reacție la cererile părinților — și mai târziu, din partea altor persoane— ei vor alege să spună uneori “da” și alteori “nu”, fără să se simtă mânați să se supună sau să sfideze. Pot face deseori ceea ce li se cere, mai ales când consideră că este just și important pentru persoana care emite rugămintea. Părinții acestor copii le-au umplut rezervoarele cu încredere tratându-i cu respect, explicând motivele pentru care cer un anumit lucru, evitând așteptările nerealiste de supunere. Acești părinți s-au împăcat cu ideea că uneori cei mici își vor manifesta autonomia prin sfidare, și nu au reacții exagerate când se întâmplă asta.

***Parenting Necondiționat- Alfie Kohn

http://***Parenting Necondiționat- Alfie Kohn

***sursă foto- unsplash.com

Citește și: 1-CÂND PUNEM MARE PREȚ PE SUPUNEREA ACASĂ, PUTEM SFÂRȘI PRIN A AVEA COPII CARE SE SUPUN ȘI CELOR DIN AFARA CASEI- ALFIE KOHN

2-SCUZELE OBLIGATORII ÎI ÎNVAȚĂ PE COPII SĂ SPUNĂ LUCRURI PE CARE NU LE SIMT, AȘADAR SĂ MINTĂ

3-TIME OUT- CA AGRESIUNE PSIHOLOGICĂ (ALFIE KOHN)

4-LAUDA- CONSOLIDAREA MAI PUȚIN POZITIVĂ (ALFIE KOHN)

Să fim cu bine, să fie sens..

Laura Mom

Lasă un comentariu