Slujim viitorul protejând prezentul (defectele de caracter din copilărie)

Slujim viitorul protejând prezentul (defectele de caracter din copilărie)

Trebuie să ne întoarcem acum la al doilea grup de evenimente care sunt importante în timpul primilor ani de viaţă, şi anume acelea privind caracterul copilului şi formarea sa. (…) (…) vizualizăm dezvoltarea caracterului ca o succesiune naturală de evenimente rezultate din eforturile individuale ale copilului, care n-au nici o legătură cu vreun factor extern, dar care depind de energia sa vitală creatoare şi de obstacolele pe care le întâlneşte în viaţa de zi cu zi.

Interesul nostru este, de aceea, îndreptat către observarea şi interpretarea muncii pe care o realizează natura în construirea omului pe latura sa psihologică. Acest lucru trebuie să-l facem de la naştere, când caracterul şi personalitatea sunt nule, până la vârsta la care ele încep să se dezvăluie singure. Deoarece, înrădăcinate în inconştientul minţii, există, fără îndoială, legi naturale care determină dezvoltarea psihologică şi care sunt comune tuturor oamenilor. În schimb, diferenţele depind în mare măsură de vicisitudinile vieţii: de accidente, de eşecuri şi de regresii produse în câmpul mental de acele obstacole pe care individul a trebuit să le întâlnească în calea sa.

Maria Montessori

Fără îndoială că o teorie ca aceasta trebuie să fie capabilă să interpreteze caracterul în fiecare stadiu, din copilărie până la maturitate, dar, pentru moment, să considerăm viaţa în desfăşurare a copilului ca fiind un factor de bază, şi s-o facem ghidul nostru către variaţiile infinite care apar între indivizi, variaţii cauzate de eforturile lor de adaptare. Din acest punct de vedere, putem aborda tot ceea ce priveşte caracterul sub înfăţişarea aparentă a comportamentului uman. După cum am spus mai sus, viaţa individului de la 0 la 18 ani poate fi împărţită în trei perioade: 0-6 ani (care formează subiectul acestei cărţi); 6-12 şi 12-18; fiecare din acestea fiind sub-divizate în două faze secundare. Dacă aceste perioade ar fi analizate separat, tipurile de mentalitate a copiilor specifice fiecăreia par atât de diferite, încât aproape că ar putea aparţine unor indivizi diferiţi.

După cum am văzut, prima perioadă este una de creaţie. Rădăcinile caracterului se pot găsi aici, deşi la naştere copilul nu are caracter. Perioada de la 0 la 6 ani este cea mai importantă parte a vieţii, iar această afirmaţie este valabilă şi pentru dezvoltarea caracterului.

Maria Montessori

Toată lumea ştie că ţâncul din braţe nu poate fi influenţat nici prin exemple şi nici prin presiuni externe; aşa că trebuie să fie natura însăşi cea care aşază fundaţia caracterului. Copilul mic nu are simţul binelui sau răului; el trăieşte în afara noţiunilor noastre morale. De fapt, noi nu spunem despre el că e rău sau vicios, ci că nu e cuminte, ceea ce înseamnă că are un comportament copilăresc. Aşa că termenii „bun”, „rău” sau „moral” nu vor fi folosiţi în această carte. Abia în a doua perioadă, de la 6 la 12 ani, copilul începe să devină conştient de bine şi de rău, şi nu doar în ceea ce priveşte propriile sale acţiuni, ci şi în raport cu acţiunile celorlalţi. Problemele privind binele şi răul sunt caracteristice acestei vârste; acum se formează conştiinţa morală şi ea conduce, mai târziu, la dezvoltarea simţului social. În a treia perioadă, de la 12 la 18 ani, se naşte dragostea de ţară, sentimentul apartenenţei la un grup naţional şi preocuparea pentru onoarea acelui grup.

Doi minunați, o legătură

Deşi, aşa cum am sugerat, fiecare perioadă este diferită de celelalte două, totuşi, fiecare pune temelia celei care o urmează. Pentru a se dezvolta normal în perioada a doua, o persoană trebuie să se fi dezvoltat bine în prima. În acelaşi fel omida şi fluturele sunt două creaturi foarte diferite la vedere şi în modul lor de comportare, dar, cu toate acestea, frumuseţea fluturelui provine din viaţa sa în formă larvară, nu din eforturile de a imita un alt fluture. Slujim viitorul protejând prezentul. Cu cât sunt mai bine satisfăcute trebuinţele unei perioade, cu atât va fi mai mare succesul perioadei următoare.

Viaţa izvorăşte din actul concepţiei. Dacă concepţia urmează uniunii a două persoane sănătoase, nealcoolice sau degenerate, persoana care se va naşte va fi lipsită de anumite tare. Deci, modul în care se dezvoltă embrionul depinde de condiţiile operaţionale la concepţie. Mai târziu, fătul poate fi influenţat, dar numai de mediul său, adică de circumstanţele în care s-a aflat mama în timpul sarcinii. Dacă condiţiile embrionului sunt favorabile, la naştere copilul va fi puternic şi sănătos. Prin urmare, atât sarcina cât şi concepţia afectează viaţa postnatală. Am menţionat trauma naşterii şi pericolul acesteia de a conduce la regresii. Natura acestor regresii poate fi serioasă, dar ele nu sunt atât de grave ca efectele prenatale ale alcoolismului sau bolilor ereditare (epilepsia, etc.)

După naştere încep anii critici, pe care tocmai i-am analizat. În primii doi sau trei ani, copilul poate fi supus unor influenţe care-i vor afecta întregul viitor. Dacă a fost rănit, a suferit violenţe sau s-a confruntat cu obstacole severe în timpul acestei perioade, ar putea apărea deviaţii de personalitate. În concluzie, caracterul copilului se dezvoltă în concordanţă cu obstacolele pe care le-a întâmpinat sau cu libertatea de care s-a bucurat şi care i-a favorizat dezvoltarea. Dacă, la concepţie şi în timpul sarcinii, la naştere şi în următorii ani, copilul a fost tratat ştiinţific, la trei ani el ar trebui să fie un individ model. Acest ideal nu e niciodată atins, deoarece, în afară de alte motive, intervin şi numeroase obstacole. Copiii la vârsta de trei ani diferă unul de altul, iar importanţa diferenţelor dintre ei variază nu doar în funcţie de severitatea experienţelor care le-au cauzat, ci, mai ales, în funcţie de vârsta la care acestea s-au întâmplat. Schimbările datorate dificultăţilor după naştere vor fi mai puţin severe decât cele cauzate în timpul sarcinii, iar acestea, la rândul lor, nu vor fi atât de serioase precum cele provenite din influenţele nocive active la concepere. În ceea ce priveşte prognoza, sau speranţele pe care le putem întreţine cu privire la corectarea defectelor copiilor, am putea afirma că cele dobândite în perioada postnatală, între 0 şi 3 ani, pot fi, practic, vindecabile în timpul perioadei de la 3 la 6 ani, când natura este încă preocupată de perfecţionarea multor capacităţi nou formate.

Şcolile noastre au adus o contribuţie remarcabilă prin experienţele şi rezultatele obţinute în această perioadă, iar în lumina acestora putem da un ajutor pozitiv; cu alte cuvinte, putem acţiona educativ. Dar dacă (datorită neglijenţei sau tratamentului greşit) defectele cauzate între 0 şi 3 ani nu sunt corectate acum, atunci nu numai că ele persistă, dar se şi înrăutăţesc. Aşa că la şase ani putem avea un copil cu deviaţii produse înainte de trei ani şi cu alte defecte căpătate după. După şase ani, acestea, la rândul lor, vor influenţa cea de a doua perioadă principală a vieţii, deci şi dezvoltarea conştiinţei morale, a binelui şi a răului.

Toate aceste defecte au repercursiuni asupra vieţii mentale şi asupra inteligenţei. Copiii învaţă cu mai mare dificultate, dacă circumstanţele din perioada precedentă au fost potrivnice înfloririi capacităţilor lor. Prin urmare, un copil de şase ani poate prezenta o multitudine de caracteristici, care, în realitate, nu-i aparţin, ci sunt rezultatele evenimentelor nefavorabile precedente. De exemplu, el poate fi incapabil să-şi dezvolte acea conştiinţă morală care ar trebui să apară între 6 şi 12 ani, sau capacitatea sa intelectuală ar putea fi subnormală. Atunci avem un copil lipsit de caracter şi incapabil să înveţe. În ultima perioadă, inferioritatea sa îi va cauza alte slăbiciuni ce se adaugă celor existente, şi copilul va deveni un pierde-vară, fără a avea vreo vină.

Maria Montessori

În şcolile noastre (ca şi altele din ziua de astăzi) este ţinută o fişă biologică a caracteristicilor fizice şi psihologice ale fiecărui copil. Aceasta poate fi un ghid pentru personalul didactic, deoarece, ştiind ce dificultăţi au apărut în fiecare perioadă a vieţii copilului, putem estima gravitatea lor şi răspunsul probabil la tratament. În această fişă noi înscriem orice boală ereditară despre care aflăm că suferă părinţii, vârstele lor când s-a născut copilul şi, de asemenea, informaţii (obţinute cu tact) despre viaţa mamei în timpul sarcinii, dacă a avut vreun accident, căzături, etc. De asemenea, dacă naşterea copilului a fost normală, cu un copil sănătos sau dacă a fost o perioadă de întrerupere a activităţii vitale. Alte aspecte se referă la viaţa copilului de acasă. Sunt părinţii prea grijulii sau prea severi? A suferit copilul vreo spaimă, sau altfel de şocuri? Dacă un copil este dificil sau capricios, noi căutăm cauze posibile în viaţa pe care a trăit-o până acum. La trei ani, când vin la noi, aproape toţi suferă de o anumită anormalitate care este însă corectabilă. Să recapitulăm, foarte pe scurt, tipurile comune de deviaţie pe care le întâlnim în prezent.

Există obiceiul de a discuta defectele copiilor, unul câte unul, în ideea contracarării fiecăruia prin modalităţi de tratament separate şi directe. Dar, oricât de numeroase ar fi acestea, găsim că e mai bine să le clasificăm pe toate în două categorii simple: cele care apar la copiii puternici (care rezistă şi depăşesc obstacolele pe care le întâlnesc) şi acelea care apar la copiii slabi (care cedează în faţa condiţiilor nefavorabile).

Mami, eu de aici… cresc

În primul grup sunt incluse capriciozitatea şi tendinţele spre violenţă, accesele de furie, nesubordonarea şi agresivitatea. Nesupunerea este vizibilă şi este cunoscută sub numele de „instinct distructiv”. Posesivitatea este comună, ducând la egoism şi invidie (aceasta din urmă nemanifestându-se în mod pasiv, ci prin eforturile de a înşfăca lucrurile altora). Instabilitatea scopurilor (foarte comună la cei mai mici); incapacitatea de a fi atenţi sau de a se concentra; dificultatea în coordoarea mişcărilor mâinilor, aşa încât obiectele sunt cu uşurinţă scăpate sau sparte; confuzia mentală; închipuirile extravagante sunt şi ele incluse în acest prim grup. Aceşti copii pot urla, ţipa şi, în general, pot fi gălăgioşi. Ei îi deranjază şi îi necăjesc pe ceilalţi; adesea duri cu copiii mai slabi şi cu animalele. La masă au înclinaţii spre lăcomie.

Copiii care aparţin tipului slab sunt, prin natura lor, pasivi şi au trăsături negative. Indolenţi şi leneşi, ei plâng dacă vor ceva şi încearcă să-i facă pe ceilalţi să-i aştepte şi pe ei. Întotdeauna doresc să li se facă pe plac şi se plictisesc repede. Ei găsesc totul înfricoşător şi se agaţă de adulţi. Sunt adesea mincinoşi (o formă pasivă de apărare) sau fură lucruri (o altă formă de compensaţie psihologică), ş.a.m.d.

S-ar putea întâmpla să pară că au anumite deficienţe fizice care, de fapt, sunt de origine psihologică. De exemplu, ei refuză să mănânce, aparent neavând poftă de mâncare, sau dimpotrivă, se supraalimentează exagerat ceea ce provoacă probleme digestive. Coşmarurile, teama de întuneric, somnul agitat afectează negativ organismul şi provoacă anemie. (Anumite forme de anemie şi anumite probleme ale ficatului sunt, cu siguranţă, de origine psihologică). Există, de asemenea, şi boli nervoase, iar toate aceste boli care provin din stări psihice sunt, de obicei, nevindecabile prin măsurile obişnuite cunoscute de medicină. De aici rezultă faptul că imaginea generală a comportamentului moral şi, în consecinţă, a caracterului, este complicată de prezenţa tuturor acestor indispoziţii şi distorsiuni, defecte şi neajunsuri care s-au produs în personalitate datorită condiţiilor adverse dezvoltării sale normale şi sănătoase.

Mulţi dintre aceşti copii– în special aceia care aparţin tipului “puternic” – nu sunt consideraţi a fi o binecuvântare pentru casă. Părinţii lor încearcă să scape de ei, îi încredinţează în mod voit doicilor sau îi trimit la şcoală. Ei devin orfani cu părinţi în viaţă. Ei sunt bolnavi, deşi trăiesc în trupuri sănătoase, iar asta duce, inevitabil, la un comportament negativ. Părinţii se întreabă ce să facă cu ei. Unii cer sfaturi, alţii încearcă să rezolve problema singuri. Câteodată decid să folosească severitatea, crezând că aceasta va calma lucrurile. Se folosesc de tot felul de mijloace: palme, ţipete şi trimiterea copilului nemâncat la culcare …. dar copiii devin şi mai răi şi provoacă şi mai multe necazuri, sau adoptă o formă pasivă a aceluiaşi defect. Se încearcă apoi, cu tact, persuasiunea; se discută cu ei sau se face apel la sentimentele lor: „De ce o faci pe mami atât de nefericită?” În final, părinţii sunt înfrânţi şi se dau bătuţi.

Copiii care aparţin tipului pasiv, sau recesiv, rareori atrag toată această atenţie asupra lor. Comportamentul lor nu este o problemă. Mama îşi crede copilul cuminte şi ascultător pentru că nu face nimic greşit. Faptul că se agaţă tot timpul de ea este luat drept afecţiune. El o iubeşte atât de mult, spune ea, încât nu poate merge la culcare fără ea. Dar, mai târziu, ea observă că mişcările şi vorbirea lui sunt retardate. Este nesigur pe picioarele lui. „Sănătatea lui”, spune ea, „este bună, dar e foarte sensibil. Totul îl sperie. Nici măcar nu este interesat de mâncare: cu adevărat, e un copil melancolic! Ca să-l fac să mănânce, întotdeauna trebuie să-i spun o poveste. Cu siguranţă va ajunge călugăr sau poet!” Dar, în cele din urmă, ea decide că e bolnav şi trimite după doctor. Specialiştii pediatri câştigă averi de pe urma acestor maladii ale minţii.

Toate aceste probleme devin rezolvabile dacă înţelegem ciclul acelor activităţi constructive pe care fiecare copil e dator, prin natura lui, să le parcurgă. În prezent, este evident faptul că orice defect de caracter este datorat unui tratament greşit la care a fost supus copilul în timpul primilor ani de viaţă. Dacă în această perioadă copiii au fost neglijaţi, minţile lor sunt goale pentru că nu au avut şansa să-şi construiască un conţinut propriu. Această minte înfometată (căreia, în prezent, psihologii îi acordă o foarte mare atenţie) este o cauză fundamentală a multor necazuri. O altă cauză este lipsa activităţilor spontane direcţionate de impulsul creator. Puţini dintre aceşti copii au putut să găsească condiţiile necesare unei dezvoltări complete. Foarte des, aceşti copii au fost lăsaţi complet singuri, neavând altceva de făcut decât să doarmă. Sau, adulţii au făcut totul în locul lor, astfel încât i-au împiedicat să-şi dezvolte propriile cicluri de activitate. Rezultatele sunt pasivitatea şi inerţia. Nefiind lăsaţi să se uite la un lucru care să nu le fie smuls din mâini, nu a existat nimic pe care să fi putut pune mâna, deşi au văzut şi au dorit foarte multe lucruri. Când, în sfârşit, reuşeau să intre în posesia unei flori sau a unei insecte, nu ştiau ce să facă cu ele, aşa că le rupeau în bucăţi.

Şi fricile iraţionale au cauze detectabile în aceşti primi ani.

Unul dintre principalele motive pentru care şcolile noastre sunt atât de răspândite, a fost vizibila dispariţie a acestor defecte ale copiilor, imediat ce s-au găsit într-un loc în care experienţa activă asupra a tot ceea ce îi înconjoară era permisă şi unde exersarea liberă a capacităţilor lor le putea hrăni mintea. Înconjuraţi de lucruri interesante de făcut, ei puteau să repete exerciţiile de câte ori doreau şi treceau de la un moment de concentrare la altul. Odată ce copiii au ajuns la acest nivel şi au putut să lucreze şi să-şi concentreze minţile asupra unor lucruri care prezentau pentru ei un interes real, defectele lor au dispărut. Cei dezordonaţi au devenit ordonaţi, cei pasivi au devenit activi, iar copilul neascultător a devenit un ajutor în clasă. Rezultatul ne-a făcut să înţelegem că fostele lor defecte au fost dobândite şi nu înnăscute. Şi că ei nici nu erau diferiţi unul de celălalt doar pentru faptul că unul minţea şi celălalt era neascultător. Ci că toate aceste dereglări proveneau dintr-o singură cauză, aceea fiind hrănirea insuficientă a vieţii mentale

Ce sfaturi putem să le dăm mamelor? Copiii lor trebuie să aibă o ocupaţie interesantă: ei nu ar trebui să fie ajutaţi dacă nu este necesar, nici să fie întrerupţi dacă au început să facă ceva inteligent. Drăgălăşenia, severitatea, medicaţia nu pot ajuta atunci când copilul este înfometat din punct de vedere mental. Dacă un om moare de foame din lipsa mâncării, nu îl numim prost, nici nu îl batem şi nici nu facem apel la sentimentele lui mai bune. El are nevoie de mâncare şi nimic altceva nu va fi eficient. Acelaşi lucru se aplică şi aici. Nici severitatea şi nici bunătatea nu vor rezolva problema. Omul este o fiinţă inteligentă şi are nevoie de hrană mentală aproape mai mult decât de hrană fizică. Spre deosebire de animale, el trebuie să-şi construiască propriul comportament. Dacă copilul este pus pe un drum pe care poate să-şi organizeze conduita şi să-şi construiască propria viaţă mentală, totul va fi bine. Problemele sale vor dispărea, coşmarurile lui se vor termina, digestia va deveni normală şi lăcomia sa se va diminua. Sănătatea lui este refăcută pentru că mintea lui este normalizată.

Maria Montessori

Deci, acestea nu sunt probleme de educaţie morală, ci de formare a caracterului. Lipsa caracterului sau defectele de caracter dispar de la sine, fără a fi nevoie ca adulţii să facă morală sau să dea exemple de urmat. Nu este nevoie să ameninţi sau să convingi prin rugăminţi mieroase, ci doar să „normalizezi condiţiile” în care trăieşte copilul.

*** preluare din cartea Mintea Absorbantă- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

COPILUL MIC ȘI DRAGOSTEA PENTRU ORDINE (DEZORDINEA POATE DUCE LA TANTRUM SAU CHIAR BOALĂ)

SOMNUL LA BEBELUȘI ȘI COPILUL MIC (PERSPECTIVA MONTESSORI)

O LUME ÎNTREAGĂ DE GÂNDIT (DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI-PERSPECTIVA MONTESSORI

INTELIGENȚA IUBIRII

MÂNIA ȘI MÂNDRIA, DEMONII CARE NU-ȚI PERMIT SĂ VEZI COPILUL AȘA CUM L-A VĂZUT ISUS

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI (PERSPECTIVA MONTESSORI)

EXERCIȚIUL LINIȘTII (MARIA MONTESSORI)

COPILUL NU MERGE NUMAI CU PICIOARELE, CI ŞI CU OCHII

DE LA CREATORUL INCOŞTIENT LA LUCRĂTORUL CONŞTIENT

LĂSAȚI COPIII SĂ FIE GENIALI (MARIA MONTESSORI)

Să fim cu bine, să fie sens 

LauraMom

Lasă un comentariu