Să vorbim despre… TANTRUM!

Să vorbim despre… TANTRUM!

Sunt mama a doi băieței de 2 ani și nu sunt cel mai bun exemplu de părinte, nici pe departe. Îmi place tare mult să citesc, să mă documentez, să ascult experiențe de viață de la alte mămici. Am devenit mămică la 30 de ani, dar tot nu eram pregătită, indiferent de câte cărți am citit. Norocul meu este că am doi băieței minunați, care mă învață în fiecare zi cum să fiu mamă pentru ei.

Cărțile m-au ajutat foarte mult în relația cu copiii mei, în statutul de proaspătă mămică, cu gemeni. Nu sunt genul care să se arunce cu sfaturi ce nu au fost cerute. Încerc totuși să discut problemele mele, tocmai pentru a vedea dacă cineva a găsit și alte soluții în afară de cele gândite de mine sau pentru a oferi cuiva liniște sufletească, să nu mai simtă că e singura care trece prin asta.

Majoritatea mamelor sunt obosite, se simt depășite de situație, își inhibă din fașă instinctul matern, mai ales când apropiații sau societatea le tot repetă că nu sunt mame bune și că ”ei știu mai bine”. Încep să vadă acest dar, darul de a fi mamă, ca pe o povară greu de dus pe umerii deja cocoșați de legănat, alăptat, schimbat, spălat, hrănit, călcat, iubit.

Cărțile care m-au ajutat pe mine în acest proces lung, în acela de a avea încredere în instinctele mele de mamă și de a deveni mamă pentru copiii mei, cărți pe care vi le recomand cu drag sunt:

  • Părinți liniștiți, frați fericiți – Dr. Laura Markham;
  • Părinți liniștiți, copii fericiți – Dr. Laura Markham;
  • Montessori de la naștere la 3 ani – Charlotte Poussin;
  • Ce face un părinte grozav – Erica Reischer;
  • Cum să ne creștem băieții – Steve Biddulph;
  • Copii crescuți cu blândețe – Gill Rapley & Tracey Murkett;
  • Mama și copilul – Dr. A.J.R. Waterston.

Până să devin mamă de copii de peste 1 an, nu am înțeles ce înseamnă tantrum. La noi, în România, tantrumul, este cunoscut ca râzgâială, ca răsfăț, ca o dovadă de copil needucat (de parcă la 1 an sau 2 ani sau 3 ani copilul trebuie să fie o întruchipare a Codului Bunelor Maniere…). Acest mod de exprimare al copiilor este încă blamat, este încă o literă stacojie aplicată mamei ( ”nu știe să și-l educe!”), este încă un motiv de palme aplicate copiilor.

Mai mult ca sigur ați asistat în parcuri, la locurile de joacă sau la plimbare la urletele unei bunici sau mămici înnebunite de plânsetele copilului: ”dar ce ai,dragă, de urli în halul ăsta?” sau ”stai că ajungem noi acasă!” sau ”dacă mai plângi, plecăm acasă!”. Ce să mai zic de exemplarele în vârstă care vor să îți ”sară în ajutor” și amenință copilul că dacă nu e cuminte, fie îl vor lua cu ei acasă, fie va veni un Bau-Bau, un nene sau o tanti și la fel vor îndepărta copilul de mamă. Nu știu cum sunteți voi, dar eu, după ce sunt nervoasă, frustrată și transpirată de țipetele a 2 copii mici, când aud astfel de replici mă enervez mai rău și chiar am un schimb complet neinteresant și răutăcios de replici cu respectiva persoană. Practic, am un tantrum de adult! 🙂 Îmi descarc furia pe altcineva.

Pe la 14 luni m-am întâlnit și eu cu primul tantrum, în parc. Unul din băieții mei adoră mașinuțele, orice mașinuțe. Eh, în parc apar tot felul de biciclete, trotinete, meșinuțe ale diverșilor copii. Unii vor să împartă, unii nu. Iar copilul meu a dat peste un copil care nu a vrut să împartă jucăria cu el și s-a pus pe urlat. Bineînțeles că toată lumea din parc a fost cu ochii pe noi, bineînțeles că au apărut comentariile răutăcioase. M-am aplecat să îi spun copilului meu, aflat în suferință pe jos, că nu este jucăria noastră, că mami îi înțelege frustrarea și supărarea, dar trebuie să ne revenim și să profităm de ieșirea în parc, în loc să stăm să plângem. Este de la sine înțeles că nu s-a oprit din plâns, cum nu s-au oprit nici ceilalți din a comenta. Știți ce fac gemenii mei când unul din ei plânge? Celălalt se oprește din joacă și vine și își caută fratele ca să vadă ce s-a întâmplat. Așa că eu obțin, de fapt, doi copii supărați. Uneori îi las să plângă și să se liniștească de la sine, uneori văd că furia lor crește dacă nu le acord atenție, așa că îi iau în brațe, uneori sunt nervoasă și obosită și sătulă de comentariile celor din jur și îi iau de mână smuls-smucit și le trece mergând. Nu trec fiecare episod cu brio, însă sunt mândră de mine că reușesc să le fiu alături și în momentele grele.

Acum, la 2 ani, aș putea spune că tantrumurile nu mai sunt așa puternice, nici așa dese, nici așa violente. Dar asta nu este o regulă. Fiecare copil își testează limitele, și pe ale lui, și pe ale părintelui, și așteaptă reacțiile.

Nici acum nu aș putea defini un tantrum, deși am 2 copii, însă fiecare se tăvălește în felul lui, țipă în felul lui și fiecare așteaptă o altă reacție de la mine. Unul din ei vrea în brațe, așa se liniștește mai ușor, pe celălalt îl pot distrage cu o altă jucărie / activitate.

La un copil mic, aceste sisteme (muscular și nervos), sunt încă imature. Când furia crește în interiorul lui, iese dintre diguri și este imposibil de controlat. Copiii mici sunt incapabili să țină sub control descărcările emoționale intense, musculatura lor fiind insuficient de dezvoltată până cel puțin la vârsta de 4 ani.

Parenting cu iubire, Robin Grille

Un alt episod urât, a fost după Revelion, la un aquapark. Unul din băieți a fost atât de încântat de apă, de bălăceală, de tobogane, de toată distracția asta, încât nu a avut nevoie de mâncare, foarte-foarte puțină, doar apă. La încheierea programului, când a trebuit să plecăm, s-a pornit un episod uragan de plânsete. Imaginați-vă că mai bine de o jumătate de oră, cât l-am îmbrăcat, uscat, îmbrăcat pe fratele lui, pe mine, el a plâns. În continuu. Și aveam tot felul de bine-intenționați în jurul meu care nu făceau decât să mă agite pe mine, și astfel, și pe el. Când am ieșit afară, în frig, cu el în brațe, copilul s-a liniștit treptat, suspinele au încetat, practic, aerul rece i-a distras atenția și i-a domolit nervii.

Când le judec acum la rece, îl înțeleg mult mai mult ca atunci. Era ceva ce îi plăcea, iar noi i-am spus că trebuie să plecăm. De ce trebuia să plecăm? pentru că regulile oamenilor mari spun că se închide piscina. Dar regulile celor mari nu se aplică în lumea celor mici. Timpul nostru divizat în ore nu are sens în lumea lor cu un timp infinit.

Foamea, setea, disconfortul fizic sunt și ele posibile declanșatoare ale unui tantrum. Copiii mici nu sunt încă pe deplin conștienți de ce li se întâmplă, nu știu exact că le e foame sau sunt furioși.

După un an de tantrumuri, unele scurte și intense, unele tare lungi, unele pe stradă, altele în supermarket, unele la locul de joacă, altele acasă, am învățat asta: să respir, să fac un efort și să îmi aduc răbdarea, să nu îi sperii cu furia mea, bruscându-i sau devenind nervoasă. Încerc să îi las să se calmeze și apoi le explic pe cât pot eu de calmă că nu au voie cu respectivul obiect deoarece se pot lovi; că nu au voie cu jucăria respectivă pentru că nu e a noastră; că nu au voie să plece de lângă mine pe stradă; că nu au voie să se certe sau să se bată. Poate la alte mame funcționează alte metode.

Sunt prea multe mame care spun: ”Al meu nu face așa ceva!”. Am avut chiar un tătic care mi-a spus: ”Dacă știi că sunt așa, de ce nu stai fix lângă ei?” Ei bine, copii mei se joacă ca niște copii: aleargă, dar fac un tantrum când li se interzice asta, se murdăresc în nisip, și se supără dacă cineva le interzice asta, își pun nisip în cap unul altuia și încearcă să le pună și altor copii, și fac un tantrum când celălalt copil îi respinge sau le dă o palmă, se împing în joacă, nu cu răutate, știu să împartă jucăriile, dar se fac un tantrum când alt copil nu le lasă jucăria și lor. Nu cădeți în capcana cu ”al meu nu face”. Nu face acum. Poate a făcut ieri, iar tu ca mamă ești rușinată. Poate va face mâine și te vei gândi la mine că mi-ai făcut observație că sunt copiii mei needucați. Poate nu știi să le identifici. Toți copiii pot face tantrumuri, mai devreme sau mai târziu. Contează cum reacționați voi la ele. Nici un copil nu s-a născut emoțional capabil să gestioneze un refuz. Aici apar discrepanțele. Nu doar copilul tău este răsfățat. Nu doar copilul tău face tantrumuri. Fie cealaltă mămică nu spune adevărul. Fie acel copil nu a fost lăsat să facă nimic singur: să exploreze iarba, nisipul, nămolul, bălțile, mâncarea. (știu copii care la 5 ani sunt încă hrăniți de părinți ca să nu se murdărească). Fie i se aplică o pedeapsă corporală, așa că are grijă să nu deranjeze sentimentele părinților, în detrimentul sentimentelor lui. Fie este lăsat în pătuț, în camera lui, la colț, să sufere singur și astfel învață că nimănui nu i pasă, și va deveni lipsit de emoții, sentimente, un copil poker-face. Fie, fie, fie.

Nu mai țin minte exact unde am citit asta: Un copil care se simte iubit și în siguranță va face minim un tantrum în perioada terrible-two. De ce? Pentru că el alături de mama, sau de tata, sau de persoana care petrece mult timp cu el, se simte în siguranță să își arate emoțiile, să fie el. Va face un tantrum doar cu cineva în care el are încredere că îl va iubi necondiționat, chiar și când nu mai este ușor de iubit, drăgălaș, blând.

Din experiența mea și din ce am citit eu vă voi da câteva sfaturi ușoare de gestionare a unui tantrum:

  • nu părăsiți copilul, chiar dacă vă împinge, chiar dacă alte persoane vă spun să vă duceți în altă cameră și să îl lăsați singur – este un episod greu pentru el, stați acolo, lângă el, în cameră;
  • dacă vă lasă să îl luați în brațe, să îl îmbrățișați, luați-l – sfatul meu este să vă lăsați jos, la nivelul lui, și să îl îmbrățișați;
  • încercați să nu ridicați tonul, să nu țipați la el, pentru că el oricum nu vă aude, nu vă percepe;
  • încercați să nu îi spuneți : ”gata, nu mai plânge!” – și eu încă o fac – dar vă spun că apoi încerc să îi dau explicație de ce cred eu că ar trebui să nu mai plângă;
  • încercați să faceți schimb cu celălalt părinte, dacă este lângă voi;
  • după finalizarea episodului, puteți vorbi calm cu el, luați-l în brațe, explicați-i ușor – așa vă veți descărca amândoi, episodul se va încheia pentru voi doi amândoi.


Tantrumurile sunt mai greu de acceptat de părinte, decât de copil. Rigorile sociale și lista cu ”copilul meu trebuie să fie așa...” crează frustrări și rușine pentru părinți. Copiii, de fapt, se descarcă, învață că au și aceste sentimente de furie, de frică nervoasă, de supărare. Ei descoperă că există limite. Părintele, în schimb, este partea conștientă, rațională, deja modelată de societate și, de aceea, le percepe ca niște episoade dificile. Este frustrant să mergi la cumpărături cu copilul și să îți facă o criză de plâns, să se tăvălească pe jos sau în căruț. Este frustrant și obositor să îi explici în parc pentru a suta mia oară că nu toate jucăriile sunt ale noastre, că nu totul ni se cuvine. Și știți ce este cel mai frustrant? Când știi tu, ca părinte, că de fapt, în alte parcuri, în alte locuri, jucăriile sunt la comun și copiii le împart. Dar trebuie să îi învățăm să trăiască după regulile societății în care trăim.

Așa că, dragi mămici, încercați să nu o luați personal. Copilul nu face asta ca să vă enerveze. Evoluția pe termen lung a tantrumurilor ține doar de reacția părintelui. Dacă tu ca părinte poți accepta că este o etapă normală, că face parte din evoluția copilului, din descoperirile lui, lucrurile vor începe să se așeze, să devină mai ușoare, vei gestiona episoadele astea din ce în ce mai bine.

Pentru mine, lupta este a mea, să devin indiferentă la atitudinea și la vorbele rele ale celorlalți adulți. Reacțiile lor, vorbele lor, gesturile lor și șușotitul lor este o presiune suplimentară pentru tine ca părinte care încerci să calmezi un copil sau doi. Am rămas cu gura căscată când am primit sfaturi pe care nu le-am cerut de la oameni pe care îi consideram educați, realiști, ancorați cu privire la gestionarea tantrumului. De la a lăsa copilul singur, la a mi se spune că sunt răsfățați, needucați, că nu trebuie să mă joace pe degete un copil, că dacă ar fi în locul meu i-ar da o palmă ca să îl învețe minte. La fiecare ieșire în parc sunt judecată că îmi las băieții să plângă, că mă așez pe jos lângă ei, că nu îi pun la punct cu o palmă, că nu îi educ. În același timp, sunt judecată când ei se joacă prin în nisip și își pun și pe haine, când se joacă în bălți și au noroi și pe față. Am auzit de sute de ori ”sunt mici și nu înțeleg” și am fost judecată că le-am impus reguli. Dar nu sunt judecată, nici lăudată, când iau hârtiile de pe jos și le aruncă singurei la coșul de gunoi, când se duc și le dau din mâncarea lor și celorlalți copii, când se duc să vadă de ce plânge un alt copil, când se ajută unul pe celălalt, când împart jucăriile, când își duc hainele murdare la coșul de rufe, când mănâncă singurei, când mă ajută să strângem jucăriile. Și exemplele pot continua.

Din păcate, mai avem mult până vom învăța că un copil care face un tantrum nu este ne-educat, că nu îi trebuie o pedeapsă corporală, că nu are nevoie să țipi la el și să îl ameninți că îl duci acasă. Când spuneți asta, gândiți-vă că ei trebuie să știe că acasă e locul unde este în siguranță, nu unde va fi pedepsit. Tantrumurile sunt problema cea mai mică. Dacă el învață că va fi dus acasă pentru că s-a exprimat altfel decât cum dorește mama, tot ce veți obține e un adolescent care se va feri să vă povestească ce a făcut azi la școală sau cu prietenii în pub.

Atunci când au o relați apropiată, părintele și bebelușul/copilul comunică unul cu celălalt aproape tot timpul. Și aici nu mă refer doar la comunicarea verbală, ci la cea non-verbală (care este muuult mai importantă), de la ceea ce pare un banal luat de mână, la o mângâiere pe față, la faptul că te caută cu privirea prin parc. A-ți asculta copilul și a îi răspunde e primul pas în a îi permite să cunoască și să schimbe lumea din jurul său. Datorită răspunsurilor din partea voastră, a reacțiilor voastre, copilul va învăța că eforturilor lui de comunicare sunt răsplătite și când zâmbește, și când plânge. Un copil are nevoie de iubire și când râde și când plânge.

Să fii părinte poate fi emoționant, frustrant, generator de dileme, epuizant, dar și o sursă de bucurie și de uimire, adesea toate acestea în același timp, astfel că poate fi dificil să îți imaginezi dinainte cum se va derula viața alături de copilul tău. Ceea ce e sigur însă este că gradul lui de dependență față de tine se va schimba pe măsură ce va crește, dar nu va fi niciodată mai mare decât în perioadă în care îl porți în brațe.

Copii crescuți cu blândețe, Jill Rapley & Tracey Murphy

În concluzie, este o etapă normală, este o etapă ce va trece pe măsură ce piticii vor învăța să își gestioneze emoțiile. Haideți să îi luăm în brațe și să creștem niște adulți ce vor gândi altfel mâine!

Vă îmbrățișez,

LaviMom

Photo text by Jordan Whitt on Unsplash

Photo cover by Marcos Paulo Prado on Unsplash

Lasă un comentariu