Povești din terapie (de la bagajul adus din copilărie la terapia de o ședință)

Povești din terapie (de la bagajul adus din copilărie la terapia de o ședință)

Povești din terapie

…autentică sfâșiere, autentică vindecare (despre "bagajul" adus din copilărie)

Publicată de Comunitatea AMOR FATI-Cabinet Individual de Psihologie Laura Maria Andresan pe Marţi, 12 mai 2020

Pentru că am văzut că există interes pentru videoclipurile Povești din Terapie- lansate pe pagina de Facebook- Comunitatea Amor Fati- Cabinet Individual de Psihologie Laura Maria Andreșan m-am decis să le public și aici, atât în format video cât și ca texte. Desigur părerile mele pe marginea lor le găsiți în videoclipuri. Lectură cu sens vă doresc 🙂

Vă invit în rândurile ce urmează să-i cunoașteți pe Sam și pe Charles. Sam este un pacient care prin terapie a ajuns într-un final să înțeleagă cât de mult prețuia suferință în relațiile sale intime, pentru că altfel… nu știa să fie decât “superficial”. Charles este un bărbat care a înțeles cu ajutorul analizei că momentele sale de disperare şi lipsă totală de sens erau legături preţioase cu centrele emoţionale ale vieţii părinţilor lui.

SAM

Sam a apelat la terapie nemulţumit de relaţiile lui nefericite din trecut cu femei foarte deprimate. Se simţea extrem de nelă­murit în legătură cu felul în care reuşea mereu să ajungă în astfel de relaţii. Sam provenea dintr­-o familie în care ambii părinţi se simţeau blazaţi şi zdrobiţi de viaţă. În cursul analizei, el a în­ceput să realizeze cât de mult servise depresia drept ideologie de familie: viaţa este nefericită; prin urmare, orice om care are o urmă de fibră morală sau de integritate intelectuală este nefe­ricit; singurul lucru la care mai putem spera este să ne legăm unii de alţii prin nefericire; orice om fericit este superficial şi suspect din punct de vedere moral.

Sam a ajuns să­-şi dea seama de faptul că şi el credea că orice tip de conexiune profundă şi semnificativă cu ceilalţi nu poate fi realizată decât prin durere. A plânge împreună cu cineva era cea mai adâncă formă de in­timitate; a râde împreună cu cineva era ceva superficial ce trebuia ţinut la distanţă. A fi un om bun presupunea să te cu­funzi până la nivelul de nefericire al celorlalţi. A fi fericit în prezenţa unei persoane triste era aspru şi crud. Devenea din ce în ce mai evident faptul că, în pofida dorinţei lui disperate de a avea relaţii mai plăcute cu oameni mai fericiţi, Sam îşi construia în mod selectiv şi sistematic toate relaţiile importante în jurul unor legături depresive cu oameni nefericiţi.

!!Psihanaliza interpersonală ne arată că libidoul se află în căutarea obiectului, iar obiectele care sunt găsite în primii ani de viaţă devin prototipuri pentru toate expe­rienţele ulterioare de conexiune cu ceilalţi.

CHARLES

Charles, un bărbat de vârstă mijlocie, a apelat la analiză din cauza episoadelor depresive şi de retragere. Tatăl lui era un om grijuliu, însă aspru, distant şi extrem de solicitant. Mama lui era o gospodină voioasă, foarte pricepută şi disponibilă, o optimistă hotărâtă, mereu luminoasă şi jovială — de altfel, porecla ei era Sunny. Charles a descoperit pe parcursul analizei că deşi o simţise pe mama lui ca fiind fizic accesibilă, el nu a simţit vreo­dată că ar fi putut să se conecteze cu ea emoţional şi că, de fapt, îi era interzis accesul la ceea ce ea simţea cu adevărat în legătură cu orice. Charles avea senzaţia că ea trăieşte o tristeţe inexplicabilă, despre care nu vorbise niciodată. În analiză, Charles a început să-­şi amintească de momentele în care o auzea plângând dincolo de uşa încuiată a dormitorului; însă nu după mult timp ea reapărea, iar zâmbetul însorit îi revenea pe chip. Şi­-a amintit, de asemenea, că uneori se trezea în timpul nopţii, auzindu­-l pe tată cântând la muzicuţă melodii triste în întunericul camerei de zi. Charles se furişa la parterul casei şi, fără să fie văzut, asculta liniştit în întuneric şi împărtăşea în secret cu tatăl lui aceste momente deosebite, pline de emoţie.

Personalitatea lui Charles se modelase în jurul unor puncte similare cu cele ale părinţilor lui; el era foarte activ, responsabil şi optimist. Prin intermediul analizei, el a început să îşi înţeleagă depresiile episodice, acele perioade atipice de disperare şi lipsă totală de sens, ca fiind legături preţioase cu centrele emoţionale ale vieţii părinţilor lui la care el nu avusese acces în interacţiunile reale şi permanente cu ei. În mod surprinzător, avea impresia că atunci când era deprimat se simţea una cu ei, că trăia cel mai mare grad de conexiune cu ei. Când Charles se simţea cu adevă­rat fericit şi împlinit, se simţea rupt de ei. În timpul analizei a apărut repetat în visele lui o imagine: un om­-meduză, prăbuşit, trist, neajutorat şi fără structură osoasă. Această imagine părea să capteze legătura depresivă a lui Charles cu părinţii lui, o tristeţe goală, fără structură, deoarece conexiunea tristă cu emoţionalitatea lor era clivată şi încapsulată, nevorbită, ne­dezvoltată. În depresiile lui Charles se păstrau, asemenea unor efigii fragile ale unui trecut arhaic, fragmente neintegrate ale legăturilor de iubire.

!!! Cele două cazuri prezentate sunt preluate din cartea “Experiența psihanalizei”

În următorul video am răspuns și la frământările voastre apărute după primul clip, și pe care mi le-ați adus la cunoștință, aspect pentru care vă mulțumesc. Așadar… cât durează o terapie, și cât durează până când aflu chestii importante?; ce fac cu lucrurile pe care le aflu în terapie?; de ce nu mă pot schimba după ce am aflat în terapie anumite lucruri despre mine?

Psihoterapia de o ședință (povești din terapia, ep.2)

În următorul video am răspuns și la frământările voastre apărute după primul clip, și pe care mi le-ați adus la cunoștință, aspect pentru care vă mulțumesc. Așadar… "cât durează o terapie, și cât durează până când aflu chestii importante?; ce fac cu lucrurile pe care le aflu în terapie?; de ce nu mă pot schimba după ce am aflat în terapie anumite lucruri despre mine?"Povestea din acest episod: PSIHOTERAPIA DE O ȘEDINȚĂ"Un mod de a privi tratamentul dintr-o singură ședință ar fi prin a spune că pacientul și-a dat seama că nu avea niciun fel de simptome. (…) Un alt mod de a privi tratamentul ar fi prin a spune că i-a devenit mai limpede în ce constau simptomele lui". Ascultă povestea mai jos 🙂

Publicată de Comunitatea AMOR FATI-Cabinet Individual de Psihologie Laura Maria Andresan pe Vineri, 22 mai 2020

Psihoterapia de o ședință

Într-o seară, am dat peste un amic de-al meu la o petrecere. Director general de succes al unei mari companii, era extrem de sceptic în privința psihoterapiei; așadar, avea un aer de amuzament cumva invidios când mi-a spus că vrea să-mi spună o poveste despre care crede că mi-ar face plăcere s-o aud. Tocmai avusese plăcerea să angajeze, pe un post extrem de bine plătit, un ins pe nume Ralph, cu care prietenul meu se cunoștea chiar foarte bine, dar pe care nu-l mai văzuse de zece ani. Amicul meu a fost uimit să constate cât de mult se schimbase acest Ralph. Cu zece ani în urmă, Ralph n-ar fi fost în stare să facă față unei responsabilități manageriale importante. Deși foarte deștept, fusese întotdeauna teribil de deprimat și ineficient. Viața lui personală era un dezastru — dădea impresia unui bărbat ținut sub papuc și nefericit. Acum însă Ralph era în mod evident stăpân pe situație, într-un mod foarte agreabil. Veșnica lui șovăială dispăruse: vorbea decis și clar. De unde înainte obișnuia să se codească, timid, până te scotea din minți, invocând la nesfârșit condiții de context pentru tot ce spunea, acum îți dădea impresia unui om serios și modest, dar sigur pe sine.

În timp ce se puneau la curent unul pe celălalt cu ce se mai întâmplase în viețile lor personale, amicul meu a băgat de seamă că Ralph vorbea despre soția lui pe un ton de indiscutabilă plăcere și afecțiune. Atât de impresionat a fost amicul meu de acea vizibilă transformare, încât nu s-a putut abține să nu remarce acest lucru cu voce tare și să-l întrebe pe Ralph cum de a reușit. „Am avut parte de o psihoterapie foarte bună“, a venit răspunsul. „Am găsit un psihanalist care m-a ajutat să descopăr lucrurile pe care aveam nevoie să le știu despre mine însumi.“ Gândindu-se că poate va dori, într-o zi, să recomande cuiva un terapeut care chiar îi ajută pe oameni, amicul meu a întrebat cum îl cheamă pe psihanalist și, spre marea lui surpriză, a aflat că Ralph fusese tratat de mine. Coincidența mi-a făcut foarte mare plăcere, desigur, dar ceea ce m-a interesat în mod deosebit la toată această poveste a fost un lucru pe care Ralph nu-l menționase: psihoterapia aceea extrem de eficace despre care Ralph i-a vorbit amicului meu constase într-o singură vizită la cabinetul meu!

Îmi aminteam perfect ședința cu pricina. Atunci când a venit la consultație, Ralph părea să fie exact așa cum îl descrisese amicul meu: tulburat și șovăitor. Ralph mi-a vorbit despre starea lui generală de disconfort psihic, despre problemele la serviciu, despre dificultățile maritale, despre teama lui că nu era un tată bun pentru cei doi copii pe care-i avea și despre o sumedenie întreagă de alte lucruri care-l îngrijorau. Mi-a povestit câte ceva și despre trecutul lui, schițând ezitant ceea ce mie mi s-a părut a fi, probabil, tabloul unor observații foarte perspicace despre sentimentele amestecate cu care se raporta la un tată iubitor, dar oarecum dictatorial, despre identificarea lui contradictorie cu o mamă discret competentă, și despre anxietățile lui în privința unei surori mai mici care îl adora. După un timp, l-am întrebat pe Ralph ce voia să obțină prin terapie. A stat pe gânduri un moment, apoi mi-a răspuns într-un mod pe care n-aș fi putut sub nicio formă să-l anticipez. A spus că lucrul pe care i-ar plăcea realmente să-l poată face ar fi să se simtă în stare să dedice un an întreg studiului chitarei. Din câte se pare, Ralph era un chitarist foarte talentat și pasionat de acest instrument muzical. Putea să exerseze ceasuri întregi, fără să-și dea seama cum a trecut timpul. Cânta mai ales muzică de jazz și era îndeajuns de bun încât să urce pe o scenă de club, în serile dedicate amatorilor; dar nu urmase niciodată cursuri de chitară și știa că și-ar îmbunătăți enorm nivelul dacă ar putea petrece un an consolidându-și abilitățile, studiind chitara la un conservator. Era foarte convins că ar reuși să fie admis la unul de bună calitate.

Ralph nu știa unde l-ar duce acest lucru; cu siguranță, nu se aștepta să-și poată câștiga existența ca muzician profesionist, dar știa că vrea să meargă mai departe cu cântatul la chitară. În același timp, știa că, în acest caz, ar trebui să renunțe la venituri pentru o vreme. Salariul soției sale era prea modest ca să poată întreține cu el toată familia. Ar fi nevoiți să-și folosească toate economiile, iar riscul ca Ralph să nu mai poată găsi un post de manager bine plătit, după revenirea pe piața muncii, era unul cât se poate de real. Ralph se simțea prins în strânsoarea unei dileme insolubile: nu voia să-și supună nevasta și copiii unui asemenea risc, în ciuda asigurărilor lor că îl vor susține, dacă avea nevoie să renunțe la slujbă timp de un an; pe de altă parte, rămânea în continuare preocupat, neatent și necăjit, pentru că nimic din viața lui nu părea să aibă vreun rost, dacă el nu-și putea duce la îndeplinire visul.

Ascultând toate acestea, am avut impresia că Ralph nu-mi descria, de fapt, o alegere pe care încerca s-o facă. În mult mai mare măsură, el își descria reticența față de a acționa conform unei alegeri pe care deja o făcuse. Părea limpede că simte că n-ar putea fi fericit dacă nu studiază chitara și că n-ar putea studia chitara fără a le cere soției și copiilor să îndure un anumit grad de risc și sacrificiu. I-am comunicat lui Ralph această impresie a mea și el a confirmat-o. L-am întrebat dacă simte că ar avea dreptul să facă ceea ce își dorea să facă. A stat destul de mult pe gânduri, înainte de a răspunde, într-un târziu, că nu era sigur. Se simțea îndreptățit, probabil, dar, în orice caz, nefericirea pe care și-o provoca singur și tuturor celorlalți, prin aceea că nu făcea ce-și dorea, era atât de mare, încât, practic vorbind, nu exista alternativă realmente viabilă. Și totuși, se simțea incapabil să acționeze. Am spus că există, indubitabil, o sumedenie de chestiuni relevante pe care le-am putea explora — faptul că Ralph părea să caute permisiune din partea mea sau a vreunei alte autorități; problemele particulare pe care le întâmpina în a echilibra propriul interes cu simțul responsabilității față de persoanele dragi; semnificația specială pe care o avea pentru el creativitatea artistică, văzută în opoziție cu cariera profesională; și așa mai departe. Dacă problemele de acest fel îi complicau peste măsură viața, ar fi extrem de util pentru noi să le cercetăm împreună; dar la fel de important e să ținem minte că nici mama conștientizării, ca să zicem așa, nu va putea schimba circumstanțele cărora Ralph trebuia să le facă față sau necesitatea ca el să acționeze, într-un fel sau altul, și să-și asume responsabilitatea pentru deciziile lui. S-ar putea să fie pur și simplu o chestiune de acceptare din partea lui Ralph a faptului că trebuie să facă ceea ce consideră el că ar fi cel mai bine în situația dată — ori una, ori alta — și apoi să-și asume consecințele, care nu vor fi toate agreabile. În timp ce eu arătam cum văd situația, Ralph dădea din cap, gânditor, în semn de aprobare. Ședința noastră se apropia de sfârșit, așa că i-am propus să mai fixăm una, în care să continuăm să reflectăm și să hotărâm cum ar putea Ralph să procedeze mai departe. A fost de acord. A doua zi însă Ralph m-a sunat ca să-mi spună că-i dădusem o mulțime de subiecte de reflecție și că, pentru moment, nu simțea nevoia să mai continuăm conversația începută. Fără îndoială, avea să mă sune din nou dacă va dori să reluăm discuția, atunci când va fi cazul. Mi-a mulțumit călduros și a spus că ar vrea să păstrăm legătura, în orice caz. L-am rugat frumos să mă țină la curent. După o lună sau cam așa ceva, Ralph mi-a lăsat un mesaj cum că hotărâse să ia taurul de coarne, să studieze chitara, și că, după părerea lui, lucrurile se vor aranja de la sine. Timp de câțiva ani, am primit de la el, ocazional, scurte mesaje prin care mă anunța că se descurcă foarte bine. În final, am aflat că revenise la serviciu și că nu se lăsase pe tânjală nici în privința cântatului la chitară, de care continua să se ocupe cu plăcere. După o vreme, Ralph a încetat să-mi mai trimită vești despre el, așa că povestirea amicului meu a fost o actualizare cât se poate de bine-venită.

Therapy takes courage

Un mod de a privi tratamentul dintr-o singură ședință al lui Ralph ar fi prin a spune că pacientul și-a dat seama că nu avea niciun fel de simptome. Succinta noastră explorare a dorințelor și conflictelor pe care le resimțea l-a ajutat să vadă că nimic din ce-ar fi putut schimba la el însuși nu era de natură să modifice datele dilemei. Pur și simplu trebuia să ia o decizie și s-o pună în aplicare, oricât de greu i-ar fi fost. Un alt mod de a privi tratamentul lui Ralph ar fi prin a spune că i-a devenit mai limpede în ce constau simptomele lui: reticența de a recunoaște că trebuie să ia o hotărâre și să acționeze în baza ei, precum și speranța lui nerealistă că ar putea schimba, cumva, termenii conflictului cu care se confrunta. Cred că se pot aduce argumente în favoarea oricăreia dintre cele două perspective și nu sunt prea convins că are importanță pe care dintre ele a ales-o Ralph. Aspectul care contează aici este că rezultatul terapeutic pozitiv a fost produs de faptul că eu l-am întrebat pe Ralph ce voia să obțină de la tratamentul psihanalitic — interogația mea cu privire la ceea ce credea Ralph că ar fi simptomele sale și cum vedea el că s-ar putea îndepărta aceste simptome. Acest lucru a pus în mișcare un proces de autoexplorare (pe care Ralph l-a desfășurat aproape în totalitate de unul singur, nu împreună cu mine), care s-a încheiat într-un mod foarte fericit pentru el. Nici nu prea contează dacă spunem că Ralph a ajuns la concluzia că nu are niciun fel de simptome sau dacă spunem că a ajuns să înțeleagă care îi sunt simptomele și cum le poate face față cu succes. Ce contează este că efortul nostru comun, al meu și al lui Ralph, de identificare a simptomelor, atât de scurt cât a fost, a făcut posibilă ceea ce a reprezentat, precum a spus chiar Ralph, o psihoterapie extrem de eficace. Tratamentul lui Ralph ilustrează totodată, cu multă claritate, ceva ce nu sare în ochi, de obicei, dar care este valabil întotdeauna.

În orice tratament analitic eficace, o parte semnificativă a muncii de analiză o face pacientul de unul singur, pe cont propriu, și s-ar putea să nu-i fie nicicând împărtășită analistului. Și așa și trebuie să fie. Datoria analistului nu este să-i prezinte pacientului adevărul. Datoria analistului este să stimuleze un proces de învățare din partea pacientului, prin intermediul căruia acesta din urmă să-și poată descoperi propriul adevăr, pe care să-l folosească așa cum are nevoie.

***text extras din cartea “Cu cărțile pe față”- autor Owen Renik

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

Laura Maria Andresan

Lasă un comentariu