O lume întreagă de gândit (dezvoltarea inteligenței-perspectiva Montessori)

O lume întreagă de gândit (dezvoltarea inteligenței-perspectiva Montessori)

Copilul ne-a arătat că înțelegerea lui nu este ceva construit lent dinspre exterior. (…) Există o lungă perioadă de sensibilitate care durează aproape până la vârsta de 5 ani, care îi oferă copilului o capacitate de-a dreptul prodigioasă de a-și însuși imaginile mediului înconjurător. Copilul este un observator care absorabe activ prin simțuri imaginile, afirmație foarte diferită de aceea că este în stare să le recepteze ca o oglindă. A fi observator presupune un impuls interior determinat de un sentiment, de gusturi speciale, care conduc astfel la selectarea unor anumitor imagini și nu a altora. (…) Acum se pune întrebarea care sunt interesele unui bebeluș, ce îl determină să facă o alegere și nu alta din multitudinea de imagini care îi compun mediul. (…)

Majestatea sa… Copilul

Copilul pornește de la zero, este o ființă activă care merge înainte prin propriile puteri. Să mergem direct la problemă. Axa în jurul căreia se rotește activitatea internă a perioadei sensibile este rațiunea. Acest raționament trebuie privit ca o funcție naturală, creatoare, pe care micul copilaș o trezește puțin câte puțin și o dezvoltă și care dobândește forma concretă din imaginile pe care le absoarbe din mediul său. Aceasta este forța irezistibilă, energia primordială. Imaginile își ocupă locul într-un model aflat în serviciul rațiunii: în serviciul rațiunii sale copilul absoarbe la început astfel de imagini, este însetat după ele și, am putea spune, insațiabil. S-a știut întotdeauna că toți copii mici sunt atrași de lumină, de culoare, de sunete și toate îi încântă în mod vizibil. Dar ceea ce dorim noi să demonstrăm este existența interioară a rațiunii într-o formă pură de germen. Nu este nevoie să subliniem cum trebuie să respectăm și să sprijinim această trecere de la nimic la un început. Copilul aduce la viață cel mai prețios dar care îi aduce omului superioritatea sa — rațiunea. Pe această cale el avansează mult înainte ca piciorușele lui plăpânde să îi poarte trupșorul. (…)

Am întâlnit un copil de șapte luni care ședea pe podea și se juca cu o pernă. pe pernă erau imprimate desene cu flori și copii, iar fetița, vizibil încântată, mirosea florile și săruta copiii. O servitoare ignorantă care avea grijă de ea a interpretat gestul în sensul că fetiței îi place să se joace mirosind și sărutând tot felul de lucruri, așa că i-a adus imediat diverse lucruri și i-a spus:

-Miroase asta, sărută asta.

Și astfel, mintea care își forma propriile modele de gândire, recunoscând imaginile și fixându-le cu ajutorul mișcării, îndeplinindu-și sarcina constructivă internă cu bucurie și seninătate, a fost aruncată în confuzie. Munca ei misterioasă de ordin intern a fost tulburată de neînțelegerea unei minți de adult.(…) Adultul care ignoră truda misterioasă a copilului poate șterge modelului primitiv creat în mintea acestuia, iar copilul trebuie să o i-a de la capăt. Dar pentru copil este important să-și poată păstra imaginile pe care le absoarbe cu maximum de claritate, deoarece prin claritate și strălucire impresiile se deosebesc una de alta, iar Eul poate construi gândirea. (…)

Am o lume întreagă de gândit

Un mare număr de experimente a arătat cu absolută certitudine că în primul an de viață, copiii dobândesc impresii din mediul lor înconjurător cu atâta claritate, încât se recunosc în fotografii, dar pe lângă aceasta putem afirma că aceste impresii sunt deja depășite și nu mai trezesc un interes foarte viu. Începând cu al doilea an de viață, copiii nu mai sunt atrași de fascinația specială pe care o observăm în perioada sensibilă față de obiecte țipătoare sau de culori strălucitoare, ci mai mult de obiecte mici pe care nu le observăm. Este ca și când ceea ce îi interesează acum este invizibil sau se află chiar la limita conștientului. Am remarcat această sensibilitate pentru prima oară la o fetiță de 15 luni. Am auzit-o râzând tare în grădină așa cum fac toți copiii mici. Fetița stătea pe dalele terasei și se dusese acolo singură. Alături de ea era un strat superb de garoafe care înfloreau în soarele tropical. Dar copilul nu se uita la ele, ochii îi erau fixați în pământ, unde nu se vedea nimic. Aceasta este o altă enigmă a copilăriei mici. M-am strecurat lângă ea și m-am uitat unde se uita ea dar nu am văzut nimic. Și atunci mi-a explicat ea cu cuvinte care cu greu se puteau numic cuvinte:

-Acolo e ceva mic care se mișcă.

Cu acest indiciu am reușit să văd o insectă mică, aproape invizibilă, de aceeași culoare ca și piatra, care se deplasa foarte repede. Ceea ce îl frapase pe copil este că poate exista o ființă așa de mică, și că se putea mișca, putea alerga. Mirarea ei o umplea de o încântare zgomotoasă. (…)

Wow.. ai văzut musculița de pe pană?

Oamenii mari își închipuie despre copii că sunt sensibili numai la lucruri stridente, la culori vii, strigate puternice etc. Este adevărat că stimulii violenți le atrag atenția; am văzut cu toți copii atrași de oameni care cântă, de sunetul clopotelor, de steagurile care flutură sau de lumini strălucitoare. dar aceste surse de atracții violente din exterior sunt numai accidentale; distrag atenția, o trezesc violent și o dispersează peste ceea ce le-a stimulat simțurile. Și noi, deși paralela nu este exactă, dacă suntem cufundați în lectura unei cărți și auzim brusc zgomote puternice sub fereastră, ne ridicăm în picioare ca să ne ducem să ne uităm. Cineva care nu-și dă seama că un om care stă și citește în tăcere este profund concentrat și care îl vede numai când se ridică lasă cartea și se duce să asculte orchestra care trece pe sub fereastra lui, va spune că oamenii sunt stimulați mai puternic de sunete decât de orice altceva. Așa îi judecăm și noi pe copiii. Dar faptul că un stimul exterior puternic le atrage atenția este incidental și se produce din întâmplare. Nu are legătură cu partea profundă, formativă a minții copilului, care ține de viața lui interioară. Putem discerne manifestările acestui proces interior atunci când constatăm cât de atent se uită la obiecte minuscule, abia perceptibile. Cine observă micimea lucrurilor este interesat de lucruri în sine și nu le mai simte ca impresii senzoriale, ci ca expresii ale „inteligenței iubirii”.

Din punct de vedere practiv, spiritul copilului este un secret pentru adulți, le apare ca o enigmă, deoarece îl judecă din punctul de vedere al imposibilității practice și nu prin prisma energiei psihice care reprezintă o putere în sine. Trebuie să ne gândim că în spatele fiecărei manifestări există o cauză descifrabilă. Nu există fenomen fără motive, fără o rațiune de a fi. (…)

Copiii care văd cele mai mici detalii în realitatea lor, probabil că se uită la noi, care ne proiectăm propria sinteză mentală în ceea ce vedem, ca la niște creaturi inferioare, niște oameni incapabili care nu știu cum să privească lucrurile. Poate pentru judecata lor noi nu avem simțul acurateței sau, și mai mult, trecem cu vederea (sau chiar în mod inconștient) peste lucruri interesante (…)

*** preluare din cartea Taina Copilăriei- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

COPILUL MIC ȘI DRAGOSTEA PENTRU ORDINE (DEZORDINEA POATE DUCE LA TANTRUM SAU CHIAR BOALĂ)

SOMNUL LA BEBELUȘI ȘI COPILUL MIC (PERSPECTIVA MONTESSORI)

*** sursă foto – unsplash.com ❤️

Să fim cu bine, să fie sens 

LauraMom

Lasă un comentariu