Kit de supraviețuire la grădiniță – cum se încheie un capitol dezamăgitor

Kit de supraviețuire la grădiniță – cum se încheie un capitol dezamăgitor

M-am tot gândit dacă să scriu despre episodul acesta urât, dacă să vă povestesc ce ni s-a întâmplat. Am avut prietene care m-au încurajat să vă povestesc, prietene care mi-au spus să aștept să îmi treacă furia, să văd lucrurile clar. Am fost învățată să nu fac scandal, să nu mă plâng, însă, uitându-mă la ce s-a întâmplat, la cum au reacționat toți, de fapt, mă simt victima unui bullying de adulți.

Povestea începe în iunie, când am fost să vedem o grădiniță, la care ne-am gândit să ducem băieții la program scurt, pentru socializare mai mult. Trecând prin episodul situației de urgență și văzând că unul din băieți suferă destul de rău că nu mai ieșim la locuri de joacă, că îi lipsește interacțiunea cu alți copii în afară de fratele lui, ne-am gândit noi că ar fi util să îi ducem din septembrie la grădiniță.

Mie mi-a plăcut mult de cea care administra grădinița, mi-a plăcut că grădinița era echipată cu jucării de lemn, mobilier la nivelul piticilor, mi-a plăcut că încurajau independența copiilor. Soțului nu prea i-a plăcut, mai ales pentru că i se părea că nu au suficient de mare locul de joacă exterior. El a rămas cu unul din băieți afară, cu cel care avea nevoia de socializare cu copiii, dar plângea la adulți, eu am intrat cu cel care era mai sociabil și nu plângea la adulți. Mi-a plăcut mult că administratoarea era tânără, de vârstă cu mine. Eu cred cu tărie că generația tânără poate schimba multe lucruri. Îi povesteam că unul din băieți e la faza cu împinsul, celălalt la faza cu mușcatul, iar ea m-a încurajat să nu îi cert, că sunt doar faze trecătoare și vor veni altele. Asta mi-a dat curaj. În 2 săptămâni am scăpat de faza cu mușcatul (îi făceam observație de fiecare dată), și în vreo 3 săptămâni de faza cu împinsul (după suficiente observații, un episod urât cu un alt copil). Au urmat altele, e adevărat. Cel care mușca, acum împinge. Cel care împingea, acum vrea să ia musai alți copii de mână să se joace cu el.

Până în septembrie, rolurile s-au schimbat. Cel care plângea la adulți, s-a mai liniștit, a trecut peste faza de anxietate de separare (în limbajul popular, de copil mămos), dar a intrat al doilea în faza de ”copil mămos”. Așa e cu gemeni, nu ai timp să te plictisești.

Între timp, au mai fost două prietene să își înscrie copiii la grădiniță acolo. Una din ele nu a mai prins loc, cealaltă mi-a spus că nu e ok, că nu îi plac educatoarele, că nu e ce trebuie pentru copilul ei.

Eh, toate bune și frumoase, la 1 septembrie ne-am prezentat după-amiază cu copiii la grădiniță, pentru acomodare. Aici, perioada de acomodare durează. Mi s-a părut un lucru tare bun că îi lasă pe copii să se acomodeze cu educatoarele. Prima zi, Sasha a plâns un pic și apoi a plecat la joacă. Patrick în schimb, a plâns din tot sufletul, toată perioada.

Se schimbase administratorul, acum era un bărbat din generația veche. Am considerat că asta nu este o problemă, că el a preluat afacerea, că are mai multă experiență cu copiii. Mai aveam o prietenă cu copilul acolo, începuse cu o lună înaintea noastră, asta mă liniștea că aveam cu cine să mă mai sfătuiesc.

În plan psihologic, adaptarea este considerată ca o perioadă progresivă a ființei către noul ei mediu. Ea reprezintă o serie de acomodări a căror lungime și dificultate sunt diferite de la un copil la altul. A trăi într-un loc nou cu persoane noi este o schimbare importantă pentru micuț. Să păstrăm în noi suficientă empatie pentru ca acest moment să nu fie trăit ca un traumatism. Pentru aceasta, să încercăm să înțelegem foarte bine ce resimte copilul și să răspundem adecvat nevoilor sale de securitate.

Două mari etape în cursul perioadei de adaptare: Separarea de grupul familial (care implică pentru copil îndepărtarea de părintele său și descoperirea de noutăți) și A trăi fără familia sa (ce implică acest lucru pentru copil : frica de abandon, lipsa de securitate, atașamente noi, noi stări, noi interacțiuni).


Charlotte Pousin – Montessori de la naștere la 3 ani

Voi relua ce e scris în citat: adaptarea este considerată ca o perioadă progresivă a ființei către noul ei mediu. Ea reprezintă o serie de acomodări a căror lungime și dificultate sunt diferite de la un copil la altul. Asta încerca să le explic: fiecare copil reacționează altfel. Sasha s-a adaptat repede, îi puteam citi frica în anumite reacții și lipsa de încredere – însă el era obedient, lucru bun pentru un educator. Patrick a înțeles că este separat de familie o perioadă din zi, a simțit frica de abandon, iar lipsa de securitate (curaju pe care nu i-l dădeau educatoarele) a transformat-o în agresivitate.

Primele 3 zile au fost mai dificile. Era o educatoare de la grupa mare, ea reușea să mă liniștească, să îmi spună că se vor adapta și să nu mai plâng. Așa a fost prima săptămână, de acomodare: duși doar după-amiază, câte o oră, două, doar afară, în curte, cu puțini copii.

Știți cum noi, mamele, avem un instinct, avem mici sentimente care ne spun că ceva nu e ok? Primul meu semnal că ceva nu o să fie ok a fost când a decis administratorul că ai mei băieți s-au atașat de o educatoare și vor rămâne la grupa ei. Chiar dacă avem mască pe față, tot i-am văzut expresia, a fost nemulțumită, nu îi voia acolo. Am văzut din start nemulțumirea ei. Dar mi-am înăbușit instinctul, am zis că probabil e obosită și aia e. De la prietena ce avea copilul acolo, știam că se schimbase educatoarea la grupa ei, iar cea nouă nu interacționa prea bine cu copiii.

În a doua săptămână, am început să îi ducem doar dimineața, de la 9, câteva ore, în funcție de cât rezistau ei. Au rezistat luni și marți, miercuri dimineața mi s-a părut mie că au niște mucișori și am zis că îi ținem acasă, pentru a nu îmbolnăvi și alți copii. Miercuri am aflat de la prietena cu copilul acolo că e ședință cu părinții, să le prezinte grădinița, personalul, contractele. Al doilea semnal de alarmă: de ce pe noi nu ne-a chemat? Justificarea administratorului a fost că noi suntem în perioada de acomodare și că va face altă sesiune pentru noi. Hmm! Ok!

Din a treia săptămână au decis să îi ducem la program întreg, de la 8 la 12:30. Sasha plângea mai puțin, Patrick plângea rău. Au trecut primele zile, copiii au văzut că ne ducem să îi luăm acasă la prânz, a dispărut plânsul de dimineață. Primul pas al acomodării era să nu mai plângă și reușisem să îi facem să înțeleagă că îi ducem la copii, la joacă, dar îi luăm acasă, nu îi lăsăm acolo.

Ceva ce inițial mi s-a părut amuzant, dar apoi nu înțelegeam de ce e așa: copiii mei erau puși la masă separat de restul copiilor. Am acceptat asta în prima săptămână, am înțeles că nu îi forțăm. Mi s-a transmis recomandarea: ”să îi las să acasă să mănânce singuri, să experimenteze singuri.” Fără să fiu întrebată înainte dacă le dau eu să mănânce sau dacă mănâncă singurei. Sasha este complet independent, pe Patrick îl mai ajut eu. Nu mi-a plăcut modul în care s-a presupus automat că eu nu îi las să mănânce singuri, însă nu am comentat. Am zis că nu e cazul să mă ofensez, probabil au și ele nervii întinși la maxim.

Apoi prietena mea mi-a spus că băiețelul ei a fost bruscat de educatoare și că ea va avea o întrevedere cu administratorul. Și că ei au în grupă un copil care mușcă rău. Am început să tot cer acces la camere. Am primit, și ce am văzut? Toții copiii la o masă, ai mei puși separat. Și copii care stăteau la masă cu educatoarea, erau ajutați să mănânce. Ai mei nu! I-am explicat educatoarei că și acesta este unul din motivele pentru care i-am adus la grădiniță: să se învețe să mănânce, ai mei fiind mofturoși, speram că puterea exemplului celorlalți copii să îi facă să mănânce. Răspunsul a fost că nu e intenționat, că așa le place copiilor mei, să stea singuri la masă. Și mi s-a comunicat că Patrick a început să împingă copiii.

De asemenea, nu li se dădea apă. Îi luam de la grădiniță morți de sete. De ce nu li se dădea? Pentru că nu cereau, a fost răspunsul. Ai mei încă nu vorbesc. Eu le cunosc limbajul semnelor și îmi dau seama când vor apă. Educatoarele nu! Așa că le-am rugat să îi încerce, când îi încearcă și pe ceilalți copii, sau când le cer apă ceilalți copii.

Am trecut de prima săptămână, a încetat plânsul, a început împinsul copiilor.

În a doua săptămână de program întreg, marți dimineață o mămică îmi face observație pe grupul de părinți că ”este a doua zi când fata mea este împinsă violent de cei doi gemeni și nu este singurul copil care pățește asta. Vă rog frumos să luați măsuri! Nu este normal ce se întâmplă!” Am așteptat să văd dacă educatoarele sau administratorul răspund ceva, nimeni nu a zi nimic, așa că m-am simți eu și am răspuns că le facem observație, și acasă și la grădiniță. Nu mi-a plăcut faptul că nimeni din partea grădiniței nu a răspuns, dar știu că e greu în general să îți asumi responsabilitatea.

Plânsul lui Patrick se transformase în nervi, în frustrare. Frustrarea și-o vărsa pe ceilalți copii. Am încercat să discut cu părinții să le spun că este doar o etapă și comportamentul acesta va dispărea. Are nevoie doar să se integreze printre ceilalți copii, să creeze o legătură cu ei și apoi nu îi va mai împinge. Dar cum să se integreze, dacă ei doi nu erau integrați printre ceilalți copii? Dacă nu se încerca asta? Sunt 9 copii la 2 educatoare.

Am încercat să vorbesc cu educatoarele că este strigătul de atenție al lui Patrick, că e doar o perioadă. Are nevoie să i se acorde mai multă atenție, până se va acomoda. Patrick trece printr-o perioadă grea, de ruptură de casă, de noi și așa știe el să își exprime nemulțumirea: unii copii împing, unii mușcă, unii plâng, unii trag de păr, unii se tăvălesc. M-am dus să îi iau eu de la grădiniță, am discutat cu educatoarele. Eram înțelegătoare că nu mănâncă copiii acolo, nu le certam că nu se ocupă și de ei să mănânce. Îi știu pe ai mei că sunt super încăpățânați și vor să mănânce singuri, fără ajutor, dar nici să îl lași să plece de la masă, să nu încerci să îl aduci înapoi, să nu încerci să îi arăți măcar felul 2. Întotdeauna am considerat independența lor un punct forte.

Am fost surprinsă și de reacția celorlalte mame, nu aveau nici o treabă cu Montessori. Nu sunt de acord cu comportamentul lui, cu împinsul, îi fac observație când se întamplă, dar dacă în parc nu se întâmplă, doar la grădiniță, unde eu nu sunt să îl corectez, nu știu cum altfel să gestionez decât să le las pe educatoare să își facă treaba. Administratorul mi-a spus că în parc nu se întâmplă pentru că îi este greu să stea să alerge după ceilalți copii. Ca și părinte, îmi este greu să înțeleg strategia grădiniței de a da vina constant pe copil și pe mamă. Ca om de afaceri, da, înțeleg. Este un business de protejat, ai angajați pe care trebuie să îi ușurezi de munca grea, e mai bine dacă angajații nu se luptă zi de zi. Dacă voiau să ne păstreze ca și clienți, sunt sigură că existau multiple metode: o educatoare se ocupa doar de ei o perioadă scurtă, până se acomodau, sau încercau să îi mute la altă grupă, sau încercau să îi observe comportamentul, când și de ce apare. Așa cum făceam eu de acasă, când aveam o clipă liberă, pentru că, deh, mai trebuie și să muncim. Mă uitam când Patrick împingea, de ce o făcea: fie pentru că un alt copil avea atenția educatoarei, fie pentru că voia el să se joace cu o anume jucărie și se juca altcineva, fie că încerca cineva să îi ia mașinuța. Ce vreau să spun e că nu e nevoie să ai multe studii pentru a observa nemulțumirea unui toddler. Se supără din orice, dar sunt motive ce se repetă.

Noi i-am învățat să se ferească, i-am învățat să cadă, i-am învățat să se protejeze și ei. Știți cum e când ieși în parc cu gemeni, un părinte doar? Fiecare fuge în direcția lui. Fiecare vrea să se joace cu altceva. Așa că, de fiecare dată, încerci să îl înveți să se cațere, dar și cum să cadă când se cațără, îl înveți să se dea în trambulină, dar și cum să coboare de acolo singurel, cum să urce scările, să fie atent când le urcă, cum să coboare singur. Așa că, ai mei dacă sunt împinși sau se împing între ei, știu cum să cadă, știu să pună mâinile să se ferească. Accidente se întâmplă, copiii se aleargă, se joacă.

Avem impresia că odraselele noastre sunt perfecte și rapid îi judecăm pe ceilalți, îi blamăm pe ceilalți părinți, le spunem să se ducă la psiholog, sau să își ducă copiii la psiholog, nu îi înțelegem când ne explică latura lor a poveștii. Nu încurajez violența, îmi învăț copiii doar cum să se apere, pentru că știm bine că bullying-ul este un fenomen des întânit în școli. Dar iată că eu, părintele am fost victima unui bullying din partea celorlalți părinți și a administratorului.

Când am sugerat să le găsească activități care să le consume energia, jocuri care să îi implice și pe ceilalți copii, să își folosească productiv furia (să arunce o minge la coș, să alerge pe mașinuțe până nu îl mai țin picioarele), vina a fost aruncată tot pe Patrick că nu știe să se joace. Am sugerat atunci să îl scoată din grup în momentul în care împinge, să îl izoleze 5 minute până îi trec nervii, tocmai pentru a conștientiza că nu e ok comportamentul lui. S-au refuzat soluțiile. Administratorul mi-a reproșat că nu sunt sociabili și asta era tot din cauza mea.

Copilul care se simte demn de respect este gata să ia în considerare nevoile altora. El își găsește locul în sânul grupului, lăsând, în același timp, loc altora! Este un element esențial în educația considerată ca un drum către Pace. Însoțind copilul în creșterea sa, educatorul caută să dea un exemplu de pace. Pacea este o artă care se învață de la o vârstă fragedă. […]A respecta copilul înseamnă și a comunica bine cu el, înseamnă a-l asculta și a ști să te faci ascultat. Negarea sentimentelor cuiva scade stima de sine a acestora. Toate sentimentele sunt acceptabile, în schimb pot fi inacceptabile comportamentele.


Charlotte Pousin – Montessori de la naștere la 3 ani

O prietenă mi-a spus ceva amuzant: ”grădinița asta nu mai e Montessori, este I am sorry, Montessori”. Am râs atunci, acum cred asta. Faptul că educatoarele nu au dorit să respecte sentimentele lui Patrick, să se muleze după el, să îi arate că e un comportament inacceptabil și să încerce să lucreze cu el, arată cât de pregătite sunt pentru situațiile dificile care apar pe perioada de adaptare a copilului.

Din cărțile citite, știu că durează minim o lună pentru a stabili o rutină nouă. Tot din cărți și din experiența cu ei, știu că cei mici sunt ași în înțelegerea limbajului non-verbal. Așa că degeaba îmi spui mie și le spui lor că te bucuri să îi vezi, când în mintea ta e doar: ”Of! Au venit! Iar o să fie o zi grea!” Copiii vor simți asta.

Și ajungem la ultima zi de grădiniță. Am fost să îi iau pe pitici de la grădiniță. Așteptam acolo, mai era o bunică să ridice un băiețel și o mămică pentru o fetiță. Educatoare mi-a adus băieții și s-a mirat că lângă mine se liniștesc imediat. A început să îmi spună că Patrick a împins o fetiță rău, că nu mai plânseseră dimineața, că sunt energici și activi, că urcă și coboară bine treptele, că nu au vrut să mănânce, că Sasha e cuminte și obedient, iar Patrick este rebel și rău. Mi-a spus la fel să discut cu el acasă să nu mai împingă copiii. Asta deja făceam. Eu i-am sugerat la fel să încerce să îi creeze legătura cu ceilalți copii, pentru că având o legătură cu ei, se va simți în siguranță și nu îi va mai respinge.

Plecând de la grădiniță am decis să îl sun pe administrator ca să ne sfătuim cum să procedăm cu Patrick, el să vină cu experiența lui, eu cu tot ce știu despre copilul meu. Voia să mă sune pentru că îl amenințaseră ceilalți părinți, doar că amânase momentul. Și, deși nu ne cunoștea pe noi ca părinți, a început direct să ne judece și să ne critice: că trebuie să îi mai scoatem în lume, că nu sunt sociabili, că i-am stricat noi pentru că i-am lăsat să se joace singuri în camera lor de joacă, că trebuie să mă ocup mai mult de ei, să petrec mai mult timp cu ei, că au învățat asta cu împinsul de undeva, că ei sunt dezvoltați fizic foarte bine și profită de asta și îi împing pe ceilalți, că trebuie să îi duc la psiholog pentru că au o problemă. Îmi dădea exemplul unei fetițe care mușca copiii la grădiniță și au dus-o la psiholog. Fata nu avea nici o problemă, doar că o mușcau mătușile acasă și a copiat și ea comportamentul. Soluția la sălbăticia asta a copiilor mei era să îi mai țin acasă până le trece și el îmi va păstra locurile și să îi aduc apoi. Am încercat din nou să îi explic că este o etapă: mai întâi au plâns rău, au refuzat mâncarea, acum e împinsul. Dar că va urma acceptarea, dacă i se acordă puțin mai multă atenție și iubire și să încercăm să îi împrietenim cu copiii ceilalți.

Faptul că a decis din start să ne judece, fără să știe că noi ne ocupăm de copii zi și noapte, fără să știe că noi am plecat peste tot, în toate concediile cu copii, fără să știe că noi mereu am ieșit cu ei în parcuri, la locurile de joacă, cu prieteni cu copii, tocmai pentru a îi face să fie sociabili, m-a convins că noi nu trebuie să fim acolo.

Nici măcar o dată nu a fost vina personalului grădiniței. Este mai ușor să primești la grădiniță doar copii care nu sunt activi, care stau jos, în fața unui puzzle, care nu comentează, care nu cer atenție, copii care vor doar în brațe, care sunt dependenți de tine să le dai să mănânce – contrar educației Montessori, pe care grădinița spune că o implementează. Este mai ușor să dai vina pe copil, pentru că el este un caracter în formare. Este mai ușor să ataci mama și să îi spui că nu a făcut o treabă bună până acum, că deciziile ei privind copiii nu sunt sănătoase. Este mai ușor, ca adult, să fii un bully.

Asta mi s-a întâmplat: am fost pusă la colț de educatoare, de administrator, de părinți. Nu s-a acceptat nici una din soluțiile mele, nu s-a venit cu altă soluție, decât să îmi mai iau copiii acasă, în timp ce grădinița era suficient de drăguță să îmi păstreze locurile, contra unei sume modice lunare.

Da, copiii mei sunt energici, sunt activi, se cațără. Da, au nevoie de atenție, dar nu prea multă, doar să fie ghidați. Da, mai varsă castronul de ciorbă (și asta mi s-a reproșat), dar știu să mănânce singuri. Da, mai lingem lingura de ciorbă ca să ne prostim (la fel mănâncă și iaurtul acasă). Da, mai se împing între ei. Da, se hârjonesc ca frații. Da, nu știu să stea locului. Da, se tăvălesc când îi iei de la activitatea preferată sau le iei jucăria. Au 2 ani! Englezii îi numesc The Terrible Twos. Administratorul grădiniței i-a numit ”sălbatici” din cauza asta, că au 2 ani și se comportă ca niște copii de 2 ani.

Este mai simplu să nu te implici și să nu ai răbdare. Este mai simplu când primești doar copii exemplari, cuminți, obedienți. Atunci banii cum îi justifici? Doar să stai acolo lângă ei, fără a îi educa?

Avem un imens instinct matern și patern. Este suficient atunci să oferim încredere copilului și să avem încredere în el. Noi îi transmitem modul de a fi în lume.

Charlotte Pousin – Montessori de la naștere la 3 ani

Data viitoare voi ști ce să caut și cum să pun problema. Voi întreba dacă știu să gestioneze gemeni. Voi întreba dacă știu să gestioneze diverse faze ale copiilor, dacă știu și ei că ei(copiii) au comportament diferit la grădiniță față de acasă.

Grădinițele private sunt doar un business? Cum atragem clienți dacă toți au o problemă: al meu că împinge, al ei că mușcă, altul că plânge prea mult și îl bruscăm, altul că stă prea mult jos și e solitar. Toți copiii au probleme. Dar oare educatoarele sunt educate să se modeleze după ei? Să îi ajute să depășească această perioadă grea și stresantă pentru ei? Au pus toată presiunea pe noi, pe părinți, toată vina pe copii.

La noi, nu copiii se plâng că nu mai vor la grădi, ci eu. Eu spun acum: ”Nu mai vreau la grădi!” De abia se obișnuiseră cu noua rutină și brusc o opresc. Nu cred că e nevoie să fii educator ca să știi că asta are urmări. Nu vreau să caut acum altă grădiniță. Nu mă simt eu pregătită; mi se pare o tranziție mult prea rapidă pentru ei. De abia îi învățasem cu o grădiniță, cu niște adulți care aveau grijă de ei, cu niște copii.

Dincolo de reguli, dincolo de limitele impuse, copiii noștri au nevoie de educatori care să pună suflet, care să se conecteze cu ei, care să știe să se muleze după temperamentul fiecăruia. Au nevoie să li se dea curaj, au nevoie de afecțiune.

Generația viitoare nu trebuie să știe să facă doar ceea ce noi putem să o învățăm, ea trebuie să fie capabilă să meargă un pas mai departe. Avem o datorie față de omul de mâine. Poate că un viitor mare lider sau un geniu este cu noi și puterea sa va veni din puterea copilului care este astăzi. Aceasta este viziunea pe care trebuie să o avem. Vârsta între 2 și 3 ani este vârsta cea mai importantă în viață!

Maria Montessori, The 1946 London Lectures – citat din cartea Montessori de la naștere la 3 ani

Așa că toată încrederea mea în grădinițe s-a dus. Tot entuziasmul l-am pierdut. Dacă prima oară i-am dus cu zâmbetul pe buze și plină de curaj și voioșie, a doua oară va fi mai greu să îi încurajez.

A fi părinte este emoționant, frustrant, ai mereu sute de întrebări, este epuizant, dar este o sursă inepuizabilă de zâmbete, de iubire, de bucurie și de uimire. Cei care ne vor educa micuții trebuie să știe să nu pună presiune suplimentară pe noi. Grădinița nu trebuie să fie un stres suplimentar, ci trebuie să fie o oază de joacă pentru copii și de siguranță pentru părinți.

Cu drag,

O mămică traumatizată de grădiniță

Photo cover by Ben White on Unsplash

Lasă un comentariu