Eu sunt mic, tu fă-mă mare (vreau să fiu mare)

Eu sunt mic, tu fă-mă mare (vreau să fiu mare)

Nici un om nu poate gândi, simţi, voi sau chiar visa fără ca toate acestea să nu fie determinate, condiţionate, limitate, dirijate de un scop care îi stă în faţă. (…) Idealul, ţelul existenţial al omului se formează încă din primele sale luni de viaţă, dat fiind faptul că acele impresii primare, cărora copilul le răspunde fie cu bucurie, fie cu nemulţumire, îndeplinesc un rol cardinal în evoluţia sa, prefigurându-i imaginea despre lume. Cu alte cuvinte, bazele factorilor vieţii sale psihice…se şi pun pe când copilul mai este încă în scutece. În continuare, acestea sunt necontenit perfecţionate, fiind transformabile şi susceptibile de a suferi multiple influenţe

Alfred Adler- Cunoașterea Omului

În primul an de viață..prin durere ne rupem de întreaga lume. Eu sunt eu, deci nu sunt tu. Și din acest moment încep să fiu. Am granițe, sunt unic, deci trăiesc. Și tu ești tu, ai și tu granițe, trăiești. Apare un paradox frumos: ca să supraviețuim trebuie SĂ FIM, eu cu tine… un noi, un tot, unul. Dar noi avem granițe, deci suntem doi. Că să fim unul trebuie să abandonăm granițele, care, culmea, ne definesc, ne fac să fim.

Aristotel a afirmat încă din antichitate că “omul este un animal politic. Societatea răspunde unei nevoi fundamentale ale omului”. Psihologia a demonstrat adevărul din spatele acestor cuvinte, astăzi fiind acceptat faptul că nevoia de a aparține unei comunități, mai mici sau mai extinse, nevoia de apartenență este una extrem de importantă pentru ființă. Supraviețuim mai bine împreună, iar nevoia de afecțiune (alta extrem de importantă) nu poate să fie satisfăcută decât în relație cu altul. Și comunicarea prin limbaj are nevoie de un altul, iar limbajul este pentru noi, oamenii- homo sapiens sapiens- o achiziție ce ne-a permis evoluția, limbajul ducând la apariția simbolului, a gândirii abstracte… fapt care a separat definitiv omul de animal. Limbajul structurează mintea.

Natura întotdeauna alege evoluția. Sistemul numit Pământ nu facilitează supraviețuirea nici unei specii. Fiecare specie trebuie să lupte pentru existență. Unul din instrumentele care ne ajută să supraviețuim în acest moment al evoluției este comunicarea. Sunt multe moduri de a comunica, unele cunoscute, alte încă nedobândite. …

Nu există nimic în intelect, care să nu fi existat înainte în simțire..

Regulile în care omul își construiește jocul, comunicarea, educaţia… viața, regulile individului ce țin de superstiţie, totem şi tabu, legislaţie, necesare pentru a asigura dăinuirea speciei umane, toate sunt dictate de către societate și trebuie de asemenea să figureze cu prioritate în ideea de comunitate. ”Obligativitatea vieţii în comun este tot atât de naturală ca şi obligativităţile pe care le impun oamenilor bunăoară climatul, protecţia împotriva frigului, construcţia de locuinţe şi altele de felul acesta. Cerinţele colectivităţii au reglat în aşa fel relaţiile dintre oameni încât ele au apărut de la bun început ca un -adevăr absolut- de la sine înţeles. Societatea a preexistat vieţii individuale a oamenilor. Nu există în istoria culturii umane nici o formă de viaţă fără caracter social. Nicăieri oamenii nu au apărut altfel decât în societate. (…) Ceea ce numim justiţie, ceea ce considerăm drept latura luminoasă a caracterului omenesc, nu este în esenţă decât transpunerea în realitate a imperativelor care decurg din viaţa în comun a oamenilor. Ele sunt acelea care au generat organul psihic”- Alfred Adler.

Joaca este începutul cunoașterii

Adler afirmă că omul este o fiinţă inferioară, și tocmai acest handicap, această inferioritate constitutivă, de care devine conștient și care îi generează sentimente de neîmplinire, acţionează ca un stimulent nesfârșit pentru ca omul să-și găsească o formă tot mai bună de adaptare la viață.

“Este vorba, în fond, tot despre organul său psihic, care are capacitatea de a realiza adaptarea şi securitatea. Şi tocmai stimulentul degajat de permanentul sentiment al neîmplinirii l-a făcut pe om să-şi dezvolte previziunea şi a adus psihicul său la stadiul de organ al gândirii, afectivităţii şi acţiunii, cum îl găsim astăzi. Şi dat fiind faptul că în aceste demersuri, în aceste eforturi de adaptare societatea a jucat şi ea un rol esenţial, fireşte că încă de la început organul psihic s-a structurat în funcţie de condiţiile societăţii. Toate capacităţile sale s-au dezvoltat pe o bază care poartă în ea influenţa vieţii sociale. Fiecare gând al omului trebuie să se fi constituit în aşa fel încât să fie ajustat la societate”- Alfred Adler.

Anturajul în care vine și se dezvoltă copilul își lasă de asemenea amprenta asupra modului în care va percepe lumea și va relaționa cu semenii săi. Într-un anturaj care provoacă ostilitate, copilul poate să înțeleagă lumea ca fiind duşmănoasă.

Deficiențele fizice dar și influențele externe ostile asupra copilului, trezesc în acesta un sentiment de inferioritate. Acest sentiment generează o aspiraţie la putere care este destinată să ducă la dobândirea superiorităţii într-un anumit mediu social.

Alfred Adler susține ideea conform căreia atât concepția despre lume cât şi linia ideală de orientare ale unui om apar de timpuriu în sufletul fiecăruia, nu gata formate dar evoluând cumva în sferele care ne dau plăcuta impresie a cunoscutului. Cunoaștem lumea, învățăm realitatea exterioară prin simțuri, care ne permit să știm și să acționăm. Nu există nimic în intelect, care să nu fi existat înainte în simțire..

“Printre organele prin intermediul cărora copilul caută să stăpânească mediul înconjurător se numără în principal organele de simţ care stabilesc cu lumea exterioară relaţii trainice. Ele sunt acelea care participă nemijlocit la edificarea concepţiei despre lume. (…) Noi nu putem descifra firea unui om decât dacă ştim cu ce organ de simţ stă el în faţa vieţii în modul cel mai spontan. Căci toate relaţiile au aici importanţa lor, influenţând structurarea concepţiei despre lume şi, prin aceasta, dezvoltarea ulterioară a copilului”- Alfred Adler.

Sentimentul de inferioritate, de insecuritate constrâge la fixarea unui țel în lume și realizarea lui în viaţă. Idealul, scopul.. este acela care conferă valoare și dirijează simțurile, dă sens forţei creatoare cu care evocăm amintirile sau le înăbuşim.

Străduinţa centrată pe scop a vieţii psihice nu reprezintă pur şi simplu forma concepţiei noastre, ci şi un fapt fundamental. (…) Nestăpânita aspiraţie către putere, care caută să se intensifice, produce degenerări în dezvoltarea vieţii psihice a copilului şi, ajunsă la paroxism, poate face ca, curajul să devină impertinenţă, afecţiunea să devină viclenie.

Gradul de eficienţă al sentimentului de insecuritate şi de inferioritate depinde, în principal, de concepţia copilului. (…) Compensarea pe care copilul o caută pentru sentimentul său de inferioritate va progresa fixarea scopului. Dacă sentimentul de inferioritate este deosebit de apăsător, apare pericolul ca, din cauza fricii de a rămâne handicapat pe toată viaţa, copilul să nu mai fie mulţumit cu o simplă compensare, ci să meargă mai departe (supracompensare). Aspiraţia la putere şi la superioritate se va exacerba şi va atinge patologicul(…)

(…) Se structurează o corelaţie, ca şi cum s-ar trasa o linie, începând cu o impresie din copilărie şi până la starea de lucruri existentă. Este linia de mişcare pe care se desfăşoară ca pe un şablon viaţa omului, încă din copilărie. Poate că mulţi vor avea impresia că au de-a face cu o încercare de bagatelizare a destinului omenesc, cu o înclinaţie de a nega liberul arbitru, făurirea propriului destin. Faptele sunt însă fapte. (…)Totdeauna se impune să căutăm să urmărim biografia unui om până în cea mai fragedă copilărie, deoarece chiar şi impresiile din leagăn îi imprimă copilului o anumită orientare şi îl determină să răspundă într-un mod bine definit la întrebările puse de viaţă. Acest răspuns va utiliza tot ceea ce aduce cu sine copilul ca posibilitate de desfăşurare a existenţei, iar presiunile la care a fost supus la vârsta când era sugar vor exercita o primă influenţă asupra felului său de a privi viaţa, asupra concepţiei despre lume pe care şi-o formează.  Aşadar, nu este surprinzător faptul că, faţă de ce erau în scutece, oamenii nu se schimbă prea mult în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de viaţă, chiar dacă exteriorizările acesteia diferă foarte mult de cele din prima perioadă de viaţă”- preluare din cartea Cunoașterea Omului autor Alfred Adler.

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMoms

Lasă un comentariu