Dezvoltarea limbajului (perspectiva Montessori)

Dezvoltarea limbajului (perspectiva Montessori)

Să ne întoarcem acum la dezvoltarea limbajului la copil. Câteva reflecţii asupra acestui lucru sunt necesare, altfel n-am reuşi să observăm conexiunile sale cu viaţa socială. Nu numai că limbajul face ca omul să aparţină unui grup sau unei naţiuni, dar el este şi punctul central de diferenţiere a speciei umane de toate celelalte specii. Limbajul stă la baza acelei transformări a mediului înconjurător pe care noi o numim civilizaţie.

Limbajul structurează mintea

Viaţa umană nu este în totalitate instinctivă ca aceea a animalelor. Nimeni nu poate prezice ce va face un anumit copil în lume. Dar, fără înţelegerea reciprocă cu ceilalţi, este destul de clar că nu va fi capabil să facă prea multe! Puterea de a gândi nu este de ajuns. Oricât de inteligenţi ar fi fost oamenii, gândirea singură nu ar fi putut produce deliberări şi acorduri între ei, aspecte necesare pentru a realiza ceva. Limbajul este un instrument al gândirii colective.

Înainte de apariţia omului pe Pământ, limbajul nu exista. Şi ce este el? O simplă răsuflare! Câteva zgomote legate între ele. Iar sunetele lui, luate separat, sunt lipsite sens. Între acest vas şi cuvântul „cană”, nu este nici o legătură logică. Singurul lucru care dă sens acestor sunete este faptul că oamenii au fost de acord să le dea un anumit înţeles. La fel se întâmplă cu toate celelalte cuvinte. Ele sunt expresii ale acordului între membrii unui grup uman, şi numai cei „cunoscători” le pot înţelege. Alte grupuri s-au înţeles asupra unor seturi diferite de sunete pentru a transmite aceleaşi idei.

Aşa se face că o limbă este un fel de zid care izolează o anume grupare umană şi o separă de toate celelalte. Şi, poate de aceea, „cuvântul” a avut întotdeauna o valoare mistică pentru mintea omului; este ceva care uneşte şi apropie oamenii chiar mai mult decât naţionalitatea.

Cuvintele sunt punţi între oameni, şi limba pe care o vorbesc se dezvoltă şi se ramifică în acord cu nevoile minţilor lor. Putem spune că limba creşte odată cu gândirea umană.

Maria Montessori- Mintea absorbantă

Un lucru curios de observat este faptul că doar câteva sunete sunt suficiente pentru a forma atât de multe cuvinte. Acestea pot fi asociate într-un număr enorm de combinaţii încât cuvintele pe care le putem forma cu ele sunt infinite. Unele sunete le preced sau le urmează pe altele, unele sunt sonore, altele surde, unele sunt pronunţate cu buzele lipite, altele cu buzele deschise. Dar, chiar mai uimitoare decât asta, este puterea memoriei de a reactualiza o cantitate atât de mare de combinaţii, precum şi înţelesurile lor. Apoi, este capacitatea de gândire, faptul că aceasta trebuie exprimată prin gruparea cuvintelor în propoziţii. Cuvintele din aceste propoziţii trebuie să fie aranjate într-o ordine anume. Ele nu pot fi doar adunate laolaltă asemenea pieselor de mobilier dintr-o cameră. Există reguli care ghidează ascultătorul spre intenţiile vorbitorului. Pentru a exprima un gând despre ceva, vorbitorul trebuie să numească acel ceva şi lângă nume să pună adjectivul. Subiectul, verbul şi complementul, toate au o poziţie anume în propoziţie. Nu este de ajuns doar a pronunţa cuvintele corect; ordinea lor este la fel de importantă. Putem testa uşor acest fapt, luând o propoziţie exprimată clar şi scriind-o pe o bucată de hârtie. Apoi tăiem cuvintele separat. Când sunt amestecate între ele, înţelesul lor dispare. Într-o ordine diferită, aceleaşi cuvinte nu au înţeles. În concluzie, oamenii trebuie să fie de acord şi în ceea ce priveşte ordinea cuvintelor.

Jul că nu m-am atins de siocolată

Prin urmare, limbajul este într-adevăr expresia unei super- inteligenţe. Din punct de vedere istoric, limbile s-au dezvoltat, câteodată, într-un mod atât de complicat, încât după dispariţia civilizaţiilor care le vorbeau, ele nu au mai fost utilizate şi, fiind atât de greu de reamintit, au dispărut. La o primă vedere, s-ar putea crede că limbajul a fost ceva dat nouă de natură, dar suntem obligaţi să concluzionăm că este ceva dincolo de natură şi deasupra ei. Este o creaţie supra-impusă naturii, un produs inteligent al minţii maselor. Se răspândeşte în toate direcţiile ca o reţea nelimitată prin care totul poate fi exprimat. Limbi ca sanscrita sau latina le-am putea studia ani în şir, şi tot nu le-am putea stăpâni în totalitate. E un mister imposibil de descifrat. Pentru a duce la bun sfârşit un proiect, oamenii trebuie să cadă de acord şi, pentru asta, au nevoie de o limbă comună. Vorbirea este un lucru real; şi totuşi, dintre toate instrumentele pe care le foloseşte omul, ea este ce mai lipsită de substanţialitate.

Atenţia pe care am acordat-o acestei probleme – modul în care acest instrument este achiziţionat de către om – ne conduce la credinţa că, într-adevăr, copilul este cel care “absoarbe” limba. Realitatea acestei absorbiri este ceva profund şi uimitor, căreia nu i s-a acordat încă destulă atenţie. Tot ceea ce spunem de obicei este: ”Copiii trăiesc cu oameni care vorbesc, deci, în mod natural, ajung să vorbească şi ei“. Dar, luând în considerare nenumăratele dificultăţi ale majorităţii limbilor, această idee este foarte superficială. Cu toate acestea, problema există de mii de ani şi nici cel mai mic progres nu s-a înregistrat în cercetarea sa.

Studierea problemei sugerează şi o altă observaţie: aceea că o limbă, oricât de dificilă am considera-o noi, a fost cândva vorbită de clasele needucate pe teritoriile unde îşi avea originile. Latina, de exemplu, care este dificilă şi pentru aceia dintre noi care vorbesc una dintre derivatele ei moderne, a fost vorbită, la origini, de sclavii din Imperiul Roman. Dificultăţile ei erau şi atunci la fel de mari ca şi acum. Iar ţăranii needucaţi care munceau pământul, nu utilizau ei aceeaşi limbă ca şi copiii de trei ani din palatele romane?

Ce să spunem despre India unde, cu mulţi ani în urmă, orice lucrător al pământului, orice om al junglei, se exprima, în mod natural, în sancrită ?

Curiozitatea pe care o trezesc aceste întrebări, ne-a condus la realizarea unor studii atente asupra dezvoltării limbajului, aşa cum poate fi observat la copiii din zilele noastre. Spun dezvoltarea, nu predarea limbajului, deoarece mama nu îi predă copilului limba. El se dezvoltă natural, ca o creaţie spontană. De asemenea, dezvoltarea lui urmează legi fixe care sunt aceleaşi pentru toţi copiii. Diferitele perioade ale vieţii copilului prezintă aceleaşi etape în atingerea unui nivel – lucru care se repetă pentru copiii din toată lumea, indiferent dacă limba este simplă sau complicată. Există încă multe limbi de o simplitate extremă vorbite de popoarele primitive, iar copiii ating acelaşi nivel în achiziţionarea lor ca şi în cele mult mai dificile. Toţi copiii trec printr-o perioadă în care nu pot pronunţa decât silabe; apoi pronunţă cuvinte întregi şi, în final, folosesc la perfecţie toate regulile sintactice şi gramaticale*.

Diferenţele între masculin şi feminin, singular şi plural, între timpuri şi moduri, prefixe şi sufixe, toate sunt aplicate în vorbirea copiilor. Limba poate fi complexă, poate avea multe excepţii de la reguli, şi totuşi, copilul care o absoarbe, o învaţă ca pe un întreg şi o poate utiliza la aceeaşi vârstă la care un copil african foloseşte doar cele câteva cuvinte ale vocabularului său primitiv.

Dacă urmărim producerea diferitelor sunete, observăm că şi aceasta urmează nişte legi. Toate sunetele care apar în cuvinte sunt produse prin utilizarea anumitor mecanisme. Uneori nasul acţionează la unison cu gâtlejul, alteori trebuie să se coordoneze muşchii limbii şi ai pomeţilor. Diferite părţi ale corpului iau parte la construirea acestui mecanism, care funcţionează perfect în cazul limbii materne, limba învăţată de copil. Totuşi, într-o ţară străină, noi, adulţii, nici măcar nu putem detecta toate sunetele pe care le auzim, cu atât mai puţin să le reproducem vocal. Putem folosi doar maşinăria propriei noastre limbi; nimeni în afara copilului nu poate să-şi construiască propria maşinărie şi, astfel, să înveţe la perfecţie atâtea limbi câte aude vorbindu-se în jurul său.

Agagagigagagi gaga mamamam

Acesta nu este rezulatul unei acţiuni conştiente. Este ceva realizat la un nivel inconştient al minţii. Începe şi se desfăşoară în cele mai întunecate adâncimi ale inconştientului, iar când iese la suprafaţă, este ca o achiziţie fixă. Noi, adulţii, putem doar să ne imaginăm cum este să vrei să înveţi o limbă în mod conştient. Apoi, deliberat, ne apucăm să realizăm această sarcină. Dar trebuie să încercăm să cultivăm altă idee. Este ideea mecanismelor naturale, sau mai bine zis, a mecanismelor supra- impuse naturii, care acţionează separat de conştiinţă, iar aceste minunate mecanisme, sau serii de mecanisme, se dezvoltă în profunzimi care nu sunt direct accesibile observaţiei noastre. Singura dovadă pe care o avem despre ele este externă, dar aceasta este pe de-a-ntregul vizibilă, fiind comună întregii omeniri.

Oricât de izbitoare ar fi imaginea completă, câteva detalii sunt chiar şi mai impresionante. Unul este acela că în vorbirea tuturor popoarelor există o continuitate a pronunţiei de la o generaţie la alta. Altul este că limbile complexe sunt absorbite cu aceeaşi uşurinţă ca şi cele simple. Pentru nici un copil învăţarea limbii materne nu este obositoare; „mecanismul său” o o aduce în realitate ca întreg, indiferent de ce limbă ar fi vorba.

Această absorbire a limbii de către copil mă face să mă gândesc la o analogie care, deşi nu e foarte apropiată, poate să ne furnizeze o vagă idee despre ceea ce se întâmplă în mintea copilului.

Să presupunem că avem nevoie de imaginea unui lucru. Putem, fie să o realizăm noi înşine, utilizând creion şi vopsele, fie să îi facem o fotografie, care se bazează pe un principiu diferit. Imaginea, în acest caz, este înregistrată pe o placă sensibilă care poate recepta imaginea a zece oameni la fel de repede ca a unuia singur. Totul se întâmplă într-o clipă, iar fotografierea a o mie de oameni nu necesită nimic în plus. Munca este aceeaşi fie că se referă la titlul unei cărţi, fie la o pagină plină cu caractere stăine înghesuite. Chimicalele reacţionează la orice, simplu sau compex, într-o fracţiune de secundă. Dar nouă ne ia mult timp să desenăm o figură umană şi, cu cât trebuie să desenăm mai multe figuri, cu atât ne trebuie mai mult timp. Dacă durează atât de mult să copiem titlul unei cărţi, va dura şi mai mult să copiem o pagină tipărită cu litere foarte mici.

Mai mult de-atât, imaginea fotografică se înregistrează pe placă în întuneric total; procesul de developare se face, de asemenea, în întuneric; se fixează în întuneric şi abia apoi poate fi expusă la lumină. Dar până atunci, ea va fi devenit nealterabilă.

La fel se întâmplă şi cu mecanismul psihic al copilului de învăţare a unei limbi. Acţiunea lui începe în cele mai adânci întunecimi ale inconştientului minţii; acolo limba este developată şi produsul devine fixat. Abia apoi apare în afară. Dincolo de orice dubiu există un mecanism care lucrează şi care face ca toate acestea să se întâmple. Odată ce ne-am convins de acest lucru, este normal să ne întrebăm ce anume se întâmplă cu exactitate, iar astăzi se manifestă un entuziasm sporit pentru cercetările tehnice asupra acestei probleme. Dar o parte a muncii, care ţine doar de observaţie, o putem realiza singuri. Aceasta constă în urmărirea evenimentelor vizibile, – care, la urma urmelor, sunt singurele de care putem fi siguri. Asemenea studii trebuie să fie foarte exacte. Ele sunt realizate în prezent cu cea mai mare grijă, începând de la naştere până la vârsta de doi ani sau chiar mai departe. Este notat tot ceea ce se întâmplă în fiecare zi, precum şi perioadele în care dezvoltarea stagnează. Din asemenea observaţii se desprind anumite fapte care pot fi socotite adevărate pietre de hotar. Activitatea interioară poate fi imensă şi totuşi indiciile externe sunt, de multe ori, slabe. Asta înseamnă că există o mare disproporţie între puterea de exprimare şi munca interioară pe care o depune copilul.

S-a descoperit, de asemenea, faptul că progresul vizibil nu are loc în mod gradual, ci în salturi. La un moment dat, de exemplu, apare capacitatea de a pronunţa silabe, iar apoi, luni de zile, copilul rosteşte numai silabe. Din exterior, copilul pare că nu face nici un progres, dar, dintr-o dată, el rosteşte un cuvânt. Apoi, pentru mult timp, utilizează doar unul sau două cuvinte şi pare a avansa descurajant de lent. Cu toate acestea, alte forme ale activităţii arată că viaţa sa interioară suferă o constantă şi remarcabilă expansiune.

Maria Montessori- Mintea absorbantă

Ei bine, stau lucrurile altfel în propria noastră experienţă? Citim în istorie despre popoare primitive care au trăit secole întregi la un nivel foarte scăzut, părând incapabile de progres; dar aceasta este doar imaginea exterioară, vizibilă pentru istoric. Adevărul este că are loc o creştere interioară continuă, care apare brusc sub forma unei serii de descoperiri ce duc la o schimbare rapidă. După care urmează o altă perioadă de dezvoltare calmă şi lentă, înaintea următoarei izbucniri puternice.

Exact acelaşi lucru se întâmplă cu limbajul omului în copilărie. Nu există o avansare fină şi lentă, cuvânt cu cuvânt, ci observăm şi aici fenomene explozive – cum le numesc psihologii – care nu sunt provocate de acţiunea unui dascăl, ci apar singure, fără un motiv aparent. Într-o anumită perioadă a vieţii, vorbirea fiecărui copil izbucneşte în afară printr-un număr de cuvinte, toate pronunţate corect. Pe durata a trei luni, copilul, care fusese aproape mut, învaţă să utilizeze cu uşurinţă toate formele variate ale substantivului, sufixe, prefixe şi verbe. Iar aceasta se întâmplă,cu fiecare copil, la sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă.

Prin urmare, noi înşine am putea învăţa din exemplul copilului şi am putea deveni mai răbdători. Putem spera întotdeauna că, din perioadele de stagnare ale istoriei va veni progresul. Poate că ignoranţa omenească nu este un lucru atât de negativ precum pare. Lucruri minunate pentru viitor pot sta aşteptând explozii ale vieţii noastre interioare, care nu ne este cunoscută.

Aceste evenimente explozive şi erupţii ale capacităţii de a se exprima continuă, la copil, mult timp după vârsta de doi ani. La fel se întâmplă cu folosirea propoziţiilor simple şi complexe, a verbelor cu modurile şi timpurile lor, inclusiv a subjonctivului. Propoziţiile coordonate şi cele subordonate apar în acelaşi mod neaşteptat. Astfel devin stabile structurile mentale şi mecanismele de exprimare a limbii, specifice rasei sau clasei sociale căreia îi aparţine copilul. Aceasta este o comoară pregătită în inconştient, care este, apoi, înmânată conştiinţei, iar copilul, în posesia deplină a noilor sale capacităţi, vorbeşte şi vorbeşte fără încetare.

Dincolo de vârsta de doi ani şi jumătate, care marchează o etapă de graniţă în formarea mentalului uman, începe o nouă perioadă în organizarea limbajului care continuă să se dezvolte fără explozii, dar cu multă vioiciune şi spontaneitate. Această a doua perioadă durează până undeva în jurul vârstei de cinci-şase ani şi, în acest timp, copilul învaţă multe cuvinte noi şi îşi perfecţionează capacitatea de formare a propoziţiilor.

Este adevărat că, dacă circumstanţele sunt de aşa natură încât copilul aude foarte puţine cuvinte, sau doar un dialect, el va ajunge să vorbească în acest fel. Dar dacă trăieşte printre oameni culţi, cu un vocabular vast, el îl absoarbe la fel de uşor. Circumstanţele, deci, sunt foarte importante, şi totuşi, în acest timp, limbajul copilului devine mai bogat indiferent de împrejurări.

Maria Montessori- Mintea absorbantă

Unii psihologi belgieni au descoperit că un copil de doi ani şi jumătate ştie doar două sau trei sute de cuvinte, dar la şase ani ştie mii. Şi toate acestea se întâmplă fără un profesor. Este o achiziţie spontană. Iar noi, după ce el a făcut toate acestea singur, îl trimitem la şcoală să-l învăţăm alfabetul!

Trebuie să avem grijă să ţinem minte că întotdeauna este urmată o cale dublă. Există o activitate inconştientă care pregăteşte vorbirea, urmată de un proces conştient care trezeşte lent şi ia din inconştient ceea ce acesta îi poate oferi. Rezultatul final? Este omul.

Copilul de şase ani care a învăţat să vorbească corect, ştiind şi utilizând regulile limbii native, n-ar putea niciodată să descrie munca inconştientă din care au rezultat toate acestea. Cu toate acestea, creatorul vorbirii este el, omul. El realizează acest lucru în întregime singur, dar dacă i-ar fi lipsit această capacitate şi nu ar fi putut, în mod spontan, să-şi însuşească şi să stăpânească limba, nici o activitate eficientă nu ar fi putut fi realizată vreodată de către lumea umană. Şi nu ar mai exista ceea ce numim civilizaţie.

Aceasta este adevărata perspectivă în care trebuie să vedem copilul. Aceasta este importanţa lui. El face totul posibil. Pe munca lui se bazează civilizaţia. De aceea trebuie să-i oferim copilului ajutorul de care are nevoie şi să fim în slujba lui, astfel încât să nu fie nevoit să străbată drumul singur.

*** preluare din cartea Mintea Absorbantă- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

COPILUL MIC ȘI DRAGOSTEA PENTRU ORDINE (DEZORDINEA POATE DUCE LA TANTRUM SAU CHIAR BOALĂ)

SOMNUL LA BEBELUȘI ȘI COPILUL MIC (PERSPECTIVA MONTESSORI)

O LUME ÎNTREAGĂ DE GÂNDIT (DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI-PERSPECTIVA MONTESSORI

INTELIGENȚA IUBIRII

MÂNIA ȘI MÂNDRIA, DEMONII CARE NU-ȚI PERMIT SĂ VEZI COPILUL AȘA CUM L-A VĂZUT ISUS

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMom

Lasă un comentariu