DE LA CREATORUL INCOŞTIENT LA LUCRĂTORUL CONŞTIENT

DE LA CREATORUL INCOŞTIENT LA LUCRĂTORUL CONŞTIENT

Până acum am discutat despre o perioadă din dezvoltarea copilului care, credem că are multe în comun cu viaţa sa din pântecul matern. Acest fel de dezvoltare continuă până la trei ani, şi, în timpul acestei perioade – care este una foarte creativă – au loc multe schimbări importante. Totuşi, în ciuda acestui lucru, trebuie să ne gândim la ea ca la o parte din viaţă care cade pradă uitării. Este ca şi cum natura ar fi tras o linie de separare; pe de o parte sunt întâmplări pe care nu ni le mai putem aminti; pe de altă parte este începutul memoriei. Partea uitată este aceea pe care am numit-o psiho-embrionară, adică partea care trebuie comparată cu viaţa fizico-embrionară, ori pre-natală, pe care nimeni nu şi-o poate aminti.

În această perioadă psiho-embrionară diversele capacităţi se dezvoltă în mod separat şi independent unele de altele; de exemplu, limbajul, mişcarea braţelor şi mişcarea picioarelor. Tot acum capătă formă şi anumite capacităţi senzoriale. Iar aceasta ne aminteşte de perioada prenatală, când organele fizice se dezvoltă fiecare pe cont propriu, fără legătură cu celelalte. Deoarece în această perioadă psiho-embrionară vedem capacităţile mentale de control apărând în mod separat. Iar faptul că nu reuşim să ne amintim ce se întâmplă nu este surprinzător, întrucât încă nu există unitate la nivelul personalităţii – această unitate putând să apară doar atunci când părţile sunt complete.

Ial o iau de la capăt

Astfel se întâmplă că la vârsta de trei ani viaţa pare să înceapă din nou; deoarece acum conştiinţa străluceşte în toată împlinirea şi gloria ei. Între aceste două perioade, perioada inconştientă şi cea care-i urmează, aceea de dezvoltare conştientă, pare să existe un hotar bine marcat. În prima, nu există posibilitatea unei memorii conştiente. Doar odată cu apariţia conştiinţei dobândim unitatea personalităţii, şi, ca urmare, puterea de a ne aminti.

Înainte de vârsta de trei ani se creează funcţiile; după această vârstă ele se dezvoltă. Linia de demarcare dintre aceste două perioade ne reaminteşte de Apele Lethei – Râul Uitării din mitologia greacă. Ne vine foarte greu să ne amintim ce s-a întâmplat cu noi înainte de vârsta de trei ani şi, chiar mai greu, perioada de dinainte de a avea doi ani. Psihanaliza încearcă prin toate mijloacele să extragă trecutul din străfundul minţii, dar nimeni, la modul general, nu poate să-şi amintească ceea ce s-a întâmplat înainte de al treilea an de viaţă. Ar putea fi vreo situaţie mai dramatică decât aceea în care, tocmai în momentul când creaţia ne-a scos din neştiut la lumină, nici măcar persoana în cauză să nu poată spune nimic despre ce s-a petrecut!

Creatorul inconştient, acest personaj uitat, pare a fi fost şters cu totul din memoria umană, iar copilul care ne întâmpină la vârsta de trei ani este o persoană pe care o găsim imposibil de înţeles. Conexiunile care ne leagă de el au fost tăiate de natură. De aceea există un pericol uriaş ca adultul să distrugă ceea ce natura încearcă să clădească. În acest sens trebuie să ne amintim că în această primă parte a vieţii sale, copilul este totalmente dependent de noi. El nu poate să se descurce de unul singur şi dacă noi, adulţii, nu învăţăm nimic – fie de la natură, fie de la ştiinţă – referitor la modul în care i se dezvoltă mintea, probabil că vom deveni cele mai mari obstacole în calea progresului său.

Maria Montessori

Dar, înainte de sfârşitul acestei perioade, copilul a dobândit capacităţi care-i permit să se apere singur. Dacă se simte oprimat de către adult, poate protesta prin cuvinte, poate să fugă sau să joace farse. Asta nu înseamnă că scopul real al copilului este de a se apăra. Ceea ce doreşte să facă este să-şi stăpânească mediul, găsind în el mijloacele propriei dezvoltări. Şi ce anume (pentru a fi exacţi) trebuie el să dezvolte? Simplu, toate acele capacităţi pe care până acum le-a creat. Deci, de la vârsta de trei ani până la şase ani, fiind capabil să abordeze mediul înconjurător în mod deliberat şi conştient, el începe o perioadă de adevărată construcţie. Capacitaţile ascunse pe care le-a creat în perioada anterioară se pot acum dezvălui, datorită oportunităţilor de experienţe conştiente pe care le găseşte în lumea înconjurătoare. Asemenea experienţe nu sunt doar joacă, sau o serie de activităţi întâmplătoare, ci reprezintă munca pe care trebuie s-o facă pentru a creşte. Mâna sa, ghidată de inteligenţă, începe să execute treburi cu caracter tipic uman. Dacă, la început, copilul era o fiinţă aproape contemplativă – privindu-şi lumea cu o pasivitate aparentă şi folosind-o pentru a-şi construi temeliile minţii – în această nouă lume el îşi exersează voinţa. La început era condus de o forţă impersonală, parcă ascunsă în el; acum este condus de un „Eu” conştient, de propriul sine, şi vedem că acum mâinile lui sunt active. Este ca şi cum copilul, după ce a absorbit lumea printr-un fel de inteligenţă inconştientă, acum „pune mâna” pe ea.

Celălalt tip de dezvoltare care începe chiar acum, constă în perfecţionarea achiziţiilor deja realizate. Limbajul este un exemplu foarte clar, deoarece dezvoltarea sa spontană continuă până în jurul vârstei de cinci ani. Limbajul exista deja încă de la vârsta de doi ani şi jumătate, când copilul nu numai că putea să formeze cuvinte, dar folosea propoziţii corecte din punct de vedere gramatical. Dar încă rămâne această sensibilitate specială (perioada senzitivă a limbajului, cum am numit-o noi) care continuă să îndemne copilul să fixeze sunetele limbii cu o din ce în ce mai mare acurateţe şi, mai presus de toate, s-o îmbogăţească cu un tot mai amplu repertoire de cuvinte.

Prin urmare, există două tendinţe: una de extindere a conştiinţei prin activităţi desfăşurate asupra mediului înconjurător, a doua, de perfecţionare şi îmbunătăţire a acelor abilităţi deja formate. Acestea ne arată că perioada de la trei la şase ani este una de „perfecţionare constructivă” prin intermediul activităţii.

Puterea minţii de a absorbi fără încetare din lumea înconjurătoare încă există, dar acum procesul de absorbire este ajutat şi îmbogăţit prin experienţă activă. Nu mai este doar o simplă problemă a simţurilor, deoarece acum participă şi mâna. Această mână devine „organul de prin care mintea captează”. Dacă până acum copilul era obişnuit să absoarbă lumea cu privirea în timp ce era cărat încolo şi încoace, acum el arată o tendinţă irezistibilă de a atinge orice şi de a zăbovi asupra unor lucruri individuale. El este mereu ocupat, fericit, făcând mereu ceva cu mâinile. Inteligenţa sa nu se mai dezvoltă pur şi simplu prin faptul că există: ea are nevoie de o mulţime de lucruri care să-i ofere motive de activitate, deoarece în această perioadă formativă se continuă şi se amplifică procesul de dezvoltare a psihicului. A fost numită „vârsta binecuvântată a jocului” –vârstă de care oamenii au fost întotdeauna conştienţi, dar care abia recent a fost supusă studiului ştiinţific.

Maria Montessori

În Europa şi America unde viteza vieţii civilizate creează o tot mai mare separare între om şi natură, oamenii încearcă să întâmpine această nevoie oferind copiilor o imensă cantitate de jucării, când adevăratele lor nevoi sunt pentru stimuli de o cu totul altă natură. La această vârstă copiii au nevoie să atingă şi să manipuleze tot felul de lucruri, din păcate însă, le sunt lăsate la dispoziţie prea puţine lucruri reale, interizcîndu-li-se să atingă cea mare parte dintre obiectele pe care le pot vedea. Există o singură substanţă pe care copilul modern are voie să o manevreze fără interdicţii, nisipul. A lăsa copiii să se joace cu nisip a devenit acum un obicei universal. Apa este uneori permisă, dar nu prea multă, deoarece se udă, iar apa amestecată cu nisip provoacă murdărie. Iar adulţilor nu le prea place să rezolve consecinţele!

Dar în acele ţări unde industria de jucării este mai puţin avansată, veţi găsi copii cu gusturi total diferite. Ei sunt mai calmi, mai sensibili şi fericiţi. Singura lor idee este să participe la activităţile care se desfăşoară în jurul lor. Ei seamănă mai mult cu nişte oameni obişnuiţi, folosind şi manevrând aceleaşi lucruri ca şi adulţii. Când mama spală rufe sau face pâine şi prăjituri, copilul participă şi el. Deşi acţiunea este imitativă, avem de a face cu o imitaţie selectivă şi inteligentă, prin care copilul se pregăteşte pentru a juca rolul său în lume. Nu e nici o îndoială că, în fapt, copilul are nevoie să facă aceste lucruri pentru a servi unor scopuri propii, interioare, legate de propria dezvoltare. În şcolile noastre oferim tot ce e necesar, astfel încât copilul să poată imita acţiunile pe care le vede acasă, sau în ţara în care trăieşte. Dar noi avem materiale făcute special pentru el, la dimensiuni potrivite cu statura şi forţa sa. Sala de clasă e făcută pentru el, iar el e liber să se deplaseze prin ea, să vorbească şi să se dedice unor diverse activităţi inteligente şi formative.

În zilele noastre toate acestea par foarte normale, însă, când am propus pentru prima dată această idee, oamenii au fost uimiţi. Când eu şi ajutoarele mele am pregătit pentru copiii cu vârste cuprinse între trei şi şase ani o lume cu mobilier pe mărimea lor, astfel încât să poată trăi în ea ca şi cum ar fi propria lor casă, această idee a fost considerată a fi absolut minunată. Scăunelele şi măsuţele, farfurioarele şi castronaşele pentru spălat, activităţile de „viaţă reală”, aşezarea mesei, curăţarea şemineului, măturatul şi ştergerea prafului – pe lângă ramele utilizate pentru a învăţa să se îmbrace singuri – au fost salutate ca inovaţii nemaipomenite în materie de idei educative.

Viaţa socială pe care aceşti copii au ajuns să o desfăşoare a adus la suprafaţă tendinţe şi gusturi neaşteptate. Copiii au fost cei care ne-au arătat că preferă compania semenilor în locul păpuşilor, că preferă micile ustensile de ”viaţă reală” în locul jucăriilor.

Profesorul John Dewey, binecunoscutul educator american, povesteşte cum i-a venit ideea ca în New York – acel mare centru al vieţii americane- să cumpere câteva mici ustensile făcute special pentu uzul copiilor. Astfel, el a căutat personal prin magazinele din New York după măturici, scăunele, farfurioare, ş.a.m.d. N-a putut găsi nimic de genul acesta: chiar ideea fabricării acestora era absentă. Nu exista decât un număr impresionant de jucării de toate felurile. Profesorul a exclamat uimit: ”Copiii au fost uitaţi!”

Însă, vai, copilul este uitat în mult mai multe situaţii decât aceasta. El este Cetăţeanul Uitat, care trăieşte într-o lume în care se găsesc de toate pentru toţi, mai puţin pentru el. În această lume goală el rătăceşte fără sens, provocând în mod constant necazuri, distrugându-şi jucăriile, căutând în zadar satisfacţia spirituală, în timp ce adultul habar nu are de adevăratele sale nevoi.

Vleau să spăl vasele cu mami

Înlăturând, în şcolile noastre, această barieră, dând la o parte vălurile care ascund adevărul, dând copilului lucruri adevărate, reale, într-o lume adevărată şi reală, ne-am aşteptat să-i vedem bucuria şi încântarea produse de utilizarea lor. Dar, în realitate, am văzut mult mai mult decât atât. Întreaga personalitate a copilului s-a schimbat şi primul semn al acestei schimbări a fost o declaraţie de independenţă. Era ca şi cum ar fi spus: ”Vreau să fac totul de unul singur. Aşa că vă rog să nu mă ajutaţi”.

Dintr-o dată a devenit om căutând să se descurce singur, dispreţuind orice ajutor. Cine s-ar fi aşteptat ca răspunsul său să fie acesta, că adultul va trebui să-şi limiteze rolul la acela de observator? Imediat ce copilul a fost introdus în această lume pe mărimea sa, şi-a şi însuşit-o. Viaţa socială şi formarea caracterului au urmat de la sine.

Aşa că, ce a rezultat a fost nu doar starea de fericire a copilului, ci şi faptul că el şi-a început munca de a construi un om. Fericirea nu este întregul scop al educaţiei. Capacităţile şi caracterul omului trebuie să fie independente, omul trebuie să fie capabil să muncească şi să-şi afirme stăpânirea asupra a tot ce depinde de el. În această lumină ni s-a revelat copilăria, imediat ce conştiinţa s-a născut şi a început să preia controlul.

*** preluare din cartea Mintea Absorbantă- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

COPILUL MIC ȘI DRAGOSTEA PENTRU ORDINE (DEZORDINEA POATE DUCE LA TANTRUM SAU CHIAR BOALĂ)

SOMNUL LA BEBELUȘI ȘI COPILUL MIC (PERSPECTIVA MONTESSORI)

O LUME ÎNTREAGĂ DE GÂNDIT (DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI-PERSPECTIVA MONTESSORI

INTELIGENȚA IUBIRII

MÂNIA ȘI MÂNDRIA, DEMONII CARE NU-ȚI PERMIT SĂ VEZI COPILUL AȘA CUM L-A VĂZUT ISUS

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI (PERSPECTIVA MONTESSORI)

EXERCIȚIUL LINIȘTII (MARIA MONTESSORI)

COPILUL NU MERGE NUMAI CU PICIOARELE, CI ŞI CU OCHII

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMom

Lasă un comentariu