Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii

Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii

Copilul la doi ani are nevoia să meargă… Este natural să simtă această nevoie, pentru că el trebuie să pregătească omul viitor şi, de aceea, trebuie să-şi însuşească toate abilităţile umane esenţiale. Copilul de doi ani este capabil să meargă o milă sau două şi, de asmenea, să urce dacă are chef. Cele mai dificile aspecte ale mersului îl atrag cel mai mult. Trebuie să ne amintim că ideea copilului despre mers este destul de diferită de a noastră. Credinţa noastră că o plimbare lungă este peste puterile lui, vine din faptul că-l facem să meargă în ritmul nostru. Acesta este un lucru la fel de stupid cum ar fi acela de a merge la plimbare alături de un cal şi să ai pretenţia să ţii pasul cu el. Cel din urmă, văzând că respirăm greu, va spune atunci (aşa cum noi spunem copilului) „Nu e bine. Sari în spatele meu şi vom ajunge acolo împreună”. Dar copilul nu încercă “să ajungă acolo”. Tot ce vrea el este să meargă. Şi deoarece picioarele lui sunt mai scurte decât ale noastre, nu trebuie să încercăm să-l facem să ţină pasul cu noi. Noi suntem cei care trebuie să meargă în ritmul lui.

Necesitatea aceasta de a nu ne grăbi cu un copil este destul de clară în cazul acesta, şi ar trebui să observăm că această regulă se aplică oricând educăm copiii mici, nu contează în ce domeniu.

Copilul are propriile legi de dezvoltare şi dacă vrem să-l ajutăm să crească, trebuie să urmăm aceste legi, nu să ne impunem propriile legi asupra lui.

Maria Montessori- Mintea Absorbantă

Copilul nu merge numai cu picioarele, ci şi cu ochii. Ceea ce-l îndeamnă sunt lucrurile interesante pe care le vede. Iată o oaie care paşte. El se aşază lângă ea s-o privească. Imediat se ridică şi se duce la o anumită distanţă – vede o floare – o miroase – vede un copac – merge direct la el, se plimbă în jurul lui de câteva ori, apoi se aşază să-l privească. În acest fel poate hoinări mile întregi. Plimbările sale sunt întrerupte de perioade de odihnă şi, în acelaşi timp, pline de descoperiri interesante. Dacă întâlneşte vreun obstacol în drumul său, de exempu câteva pietre căzute, sau un trunchi de copac, atunci fericirea sa este completă. Iubeşte apa. Stând jos pe malul unui râuleţ murmură fericit „Apă, apă!”. Tovarăşul său matur, vrând să ajungă undeva cât de curând posibil, are idei destul de diferite asupra subiectului referitor la scopul plimbării.

Salut caplelor.. am venit să vă admil ..

Drumul copilului este ca şi acela al primelor triburi de oameni care au colindat pământul. Nimeni n-a zis „Hai la Paris”, căci nu exista Parisul. „Hai să luăm trenul”… nu existau trenuri. Oamenii au mers până au găsit ceva interesant sau folositor; o pădure de unde se puteau aduna lemne; o câmpie întinsă pentru nutreţ. Aşa sunt şi copiii. Instinctul de a se mişca de colo-colo, de a trece de la o descoperire la alta, este o parte a naturii lor şi trebuie să constituie şi o parte a educaţiei lor. Pentru educator, copilul care merge să facă o plimbare este un explorator. Ideea de explorare sau cercetare, care este folosită azi ca un fel de eliberare sau schimbare faţă de activitatea din şcoală, ar trebui să fie o parte obişnuită a educaţiei şi să apară mult mai devreme în viaţă. Toţii copiii ar trebui să se poată plimba astfel, ghidaţi de ceea ce-i atrage. Şcoala, în această activitate, ar trebui să le ofere ajutor pregătitor în clasă; învăţându-i, de exemplu, numele culorilor, formele frunzelor şi nervurile lor, obiceiurile insectelor, păsărilor şi ale altor animale. Toate acestea deschid domenii pline de interes: cu cât copiii ştiu mai mult, cu atât vor vedea mai mult, şi cu atât vor merge mai departe. Pentru a explora, e nevoie de curiozitate intelectuală deplină şi este sarcina noastră să i-o formăm.

Mersul este un exerciţiu complet prin el însuşi. Nu este nevoie să i se adauge alte exersări musculare. Un om care face plimbări, respiră şi digeră mai bine, se bucură de toate avantajele sănătăţii pe care o urmărim prin sport. Este o formă de exerciţiu care aduce frumuseţe corpului şi, dacă pe marginea drumului găsim ceva interesant de adunat sau de identificat, un şanţ de sărit, lemne de adunat pentru foc, aceste mişcări – de a întinde braţele şi de a apleca corpul – se transformă în gimnastica perfectă. Puţin câte puţin, pe măsură ce cunoaşterea omului se dezvoltă, interesele sale intelectuale se lărgesc, iar odată cu acestea se extind şi activităţile corpului său.

Drumul educaţiei ar trebui să urmeze drumul evoluţiei, a merge şi a te bucura de orizonturi tot mai largi. În felul acesta, viaţa copilului devine tot mai bogată.

Maria Montessori -Mintea Absorbantă

A face din acest principiu o parte a educaţiei este foarte important în zilele noastre, când oamenii merg mai puţin pe jos, folosind tot felul de vehicule pentru transport. Nu este un lucru bun să împărţim viaţa în două: folosim membrele pentru jocuri iar capul pentru cărţi. Viaţa ar trebui să fie un întreg unitar, în special în primii ani, când copilul se formează în conformitate cu legile creşterii sale.

*** preluare din cartea Mintea Absorbantă- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

COPILUL MIC ȘI DRAGOSTEA PENTRU ORDINE (DEZORDINEA POATE DUCE LA TANTRUM SAU CHIAR BOALĂ)

SOMNUL LA BEBELUȘI ȘI COPILUL MIC (PERSPECTIVA MONTESSORI)

O LUME ÎNTREAGĂ DE GÂNDIT (DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI-PERSPECTIVA MONTESSORI

INTELIGENȚA IUBIRII

MÂNIA ȘI MÂNDRIA, DEMONII CARE NU-ȚI PERMIT SĂ VEZI COPILUL AȘA CUM L-A VĂZUT ISUS

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI (PERSPECTIVA MONTESSORI)

EXERCIȚIUL LINIȘTII (MARIA MONTESSORI)

Să fim cu bine, să fie sens 

LauraMom

Lasă un comentariu