Copilul mic și dragostea pentru ordine (dezordinea poate duce la tantrum sau chiar boală)

Copilul mic și dragostea pentru ordine (dezordinea poate duce la tantrum sau chiar boală)

O trăsătură caracteristică a copilului mic este dragostea pentru ordine. Copiii mici de un an și jumătate sau doi, au ceva ce se manifesta obscur și înainte: au nevoie de ordine în jurul lor (…) Dezordinea îi tulbură și își pot exprima suferința prin strigăte disperate, printr-o agitație care poate lua forma de boală.

Sensibilitatea la ordine

Poate să pară ciudat să spunem despre copil că trece printr-o perioadă de sensibilitate față de ordinea exterioară, când toată lumea știe că toți copiii sunt dezordonați din fire (…) Ordinea în mediul înconjurător afectează în mod evident o sensibilitate care dispare când copilul crește mai mare. Este una din acele sensibilități periodice proprii ființelor în curs de dezvoltare și pe care le numim „perioade sensibile”. (…)

Să aranjăm un pic…

În școlile noastre, dacă un lucru nu este la locul lui, copilul de doi ani este cel care observă aceasta și îl pune la locul lui (…) Un public numeros a avut ocazia să observe astfel de fenomene la școala noastră de sticlă (…) unde un copil de doi ani punea toate scaunele din nou la perete după ce se terminau orele. Părea foarte serios când făcea acest lucru. Într-o zi s-a rezemat de un scaun mai mare, a părut nesigur, s-a dus mai departe, apoi s-a întors și l-a pus ceva mai departe de celelalte; într-adevăr acela era locul obișnuit pentru scaunul mai mare.

Altă dată, un copil ceva mai mare de vreo patru ani, turna apă dintr-un recipient în altul și cădeau picături pe jos fără să-și dea seama. Un copilaș mai mic a luat o cârpă, s-a așezat pe podea și ștergea picăturile pe măsură ce cădeau, fără ca cel mare să-l observe. Când apa a încetat să picure, cel mic a întrebat:

-Nu mai ai?

-Ce să mai am?, a întrebat cel mare surprins.

Dar dacă mediul nu a fost pregătit și copilul se găsește între adulți, aceste manifestări interesante, care se exprimă de la sine atât de pașnic, pot deveni un necaz, o enigmă, o obrăznicie.

Mama „în ordine”

Iată un alt exemplu cu un copilaș cam de un an și jumătate..

Într-o zi eram cu un grup de oameni și vizitam grota lui Nero din Neapole. Era cu noi și o mamă cu un copil prea mic pentru ca să poată parcurge singur tot coridorul subteran care trece chiar pe sub deal (…) Și într-adevăr, după un timp a obosit și mama l-a luat în brațe dar își supraestimase și ea puterile. Îi era cald și s-a oprit să-și scoată haina ca s-o ducă pe braț și cu acest impediment l-a luat din nou în brațe pe copil care a început să plângă, iar țipetele lui erau din ce în ce mai puternice. Mama se străduia zadarnic să-l calmeze. Firește, țipetele îi călcau pe toți pe nervi și s-au oferit imediat și alții să-l ducă în brațe. A trecut din brațe în brațe, zbătându-se și urlând, toată lumea vorbea cu el și îl dojenea, dar copilul țipa din ce în ce mai tare. Se părea că mama va trebui să-l ducă singură în cele din urmă, dar acum copilul ajunsese într-o stare de paroxism și situația părea fără ieșire. Ghidul a mers până acolo încât a exclamat:

-Doamnă cum de a putut soțul dumneavoastră să vă lase singură cu un copil ca acesta? Dați-mi-l mie!

Și a luat copilul în brațele lui vânjoase cu o severitate viguroasă, iar în acest moment zbaterile copilului au devenit de-a dreptul violente.

O lume a mea…

M-am gândit la enigma copilăriei, la faptul că reacțiile trebuie să aibă întotdeauna o cauză, m-am apropiat de mamă și i-am spus:

-Îmi permiteți să vă ajut să vă puneți haina înapoi?

M-a privit uluită, pentru că îi era tot cald, dar în tulburarea ei mi-a dat voie s-o ajut să se îmbrace. Copilul s-a liniștit imediat, lacrimile și zbaterile au încetat și a spus:

-Mama pus haina.

Era ca și când ar fi vrut să spună:

-Da, mamă, haina este ca să fie purtată, ca și când și-ar fi zis în gând „în sfârșit m-ai înțeles”. Și întinzând brațele spre mama lui s-a întors la ea tot numai zâmbet. Expediția a continuat în liniște…. dezordinea din înfățișarea mamei îl afectase la culme pe copil. (…)

Ordine — lucrurile la locul lor. Aceasta înseamnă cunoașterea aranjamentului obiectelor din mediul înconjurător al copilului, memorarea locului în care trebuie să stea fiecare lucru. Iar aceasta înseamnă că se poate orienta în mediu, că îl stăpânește în toate detaliile. Stăpânim mental un mediu atunci când ne putem găsi drumul prin el cu ochii închiși și putem găsi tot ce dorim întinzând mâna (…) Dragostea de ordine a copilului este ceva mai mult decât ceea ce înțelege adultul prin aceste cuvinte. Este o necesitate vitală la o anumită vârstă, la care dezordinea este dureroasă și resimțită ca o rană în adâncul sufletului. (…) Copilul se alcătuiește pe sine din elementele mediului său și această automodelare nu este realizată după o formă vagă, ci în conformitate cu un îndrumar precis și definit. (…) Pentru copilul mic, ordinea este ca planul pe care trebuie să se sprijine ființele terestre dacă vor să meargă înainte; este ca apa pentru pește. Este necesar pentru copil să dobândească de timpuriu elementele orientării în mediul în care spiritul lui trebuie să meargă înainte spre alte cuceriri.

Natura îi dă copilului o sensibilitate intrisecă la ordine, construită de un simț interior care nu este un sentiment al distincției între obiecte, ci al distincției relației dintre obiecte, astfel încât el percepe mediul ca pe un tot cu părți interdependente. Numai într-un astfel de mediu cunoscut ca ansamblu, copilul se poate orienta și acționa cu un scop anume; fără el nu va avea nici o bază pe care să-și construiască percepția despre relație. Este ca și când ai avea mobilă fără a avea o casă în care să o pui. Ce rost ar avea să acumulezi imagini externe dacă nu există ordinea care să le pună într-o relație organizată? Dacă omul ar cunoaște numai obiecte separate și nu și relațiile lor s-ar găsi într-o confuzie inextricabilă.

Omul își datorează facultatea de a se orienta, de a-și găsi drumul în lume- care pare a fi un dar al naturii- travaliului anevoios al copilului mic. În perioada de sensibilitate la ordine, natura îi predă prima lecție… îi dă o busolă ca să se orienteze în lume. (…) Mintea omului nu răsare din nimic; este construită de copil în perioadele lui de sensibilitate.

Maria Montessori

Orientarea interioară. Când dezordinea duce la boală

Sensibilitatea copilului față de ordine are două aspecte simultane: cel exterior, care se referă la relația dintre părțile mediului său, și cel interior, care îl face să devină conștient de părțile corpului lui, de mișcările și de poziția lor. (…)

Odată am fost implicată într-un caz patologic. Nu am fost invitată diect ca medic dar am fost martoră la ce s-a întâmplat. O familie tocmai sosise dintr-o călătorie lungă și unul dintre copii era prea mic ca să suporte o asemenea deplasare — sau mai bine zis, aceasta era opinia tuturor. Însă mama lui a spus că în timpul călătoriei totul fusese bine. Petrecuseră nopțile în hoteluri foarte bune, unde li se pregătise totul, inclusiv hrană pentru copil și un pătuț. Locuiau acum într-un apartament mobilat foarte confortabil. Aici nu era pătuț pentru copil, dar acesta dormea într-un pat mare împreună cu mama lui. Boala copilului începuse cu agitație și insomnie în timpul nopții și tulburări digestive. Trebuia plimbat noaptea în sus și în jos și se credea că țipă din cauza durerilor de burtă. Au fost consultați specialiști, unul dintre ei i-a prescris o hrană modernă cu un conținut bogat de vitamine, care era pregătită cu foarte mare grijă. Statul la soare, plimbările în aer proaspăt, toate metodele fizice moderne au dat greș. Copilul era din ce în ce mai rău și nopțile deveniseră adevărate coșmaruri pentru toată lumea. În cele din urmă a început să aibă convulsii. Și atunci s-a decis să se organizeze un consult cu cei mai vestiți specialiști în boli nervoase ale copiilor. Atunci am intervenit și eu.

La mine în pătuț…

Copilul părea sănătos și, din ceea ce spuneau părinții, fusese sănătos și calm tot timpul cât durase călătoria. Așadar cauza simptomelor lui trebuia să fie psihologică… Atunci am avut o intuiție. Am luat două fotolii și le-am așezat unul în fața celuilalt, ca să fac un fel de pătuț; am pus în el pături și cearșafuri, și fără să rostesc un cuvânt l-am tras lângă pat. Bebelușul s-a uitat la el, a început să plângă, apoi s-a rostogolit de câteva ori până a ajuns la marginea patului și s-a lăsat să cadă în pătuțul improvizat… A adormit imediat, iar simptomele bolii nu au mai revenit niciodată. Copilul protestase în felul lui împotriva unei dezordini cumplite — aceea de a fi scos din pătuțul lui și pus într-un pat mare pentru adulți.

Este clar că bebelușul era sensibil la contactul cu patul mic, care îi îmbrățișa trupușorul și îi sprijinea toate membrele, în timp ce patul mare nu îi oferea o astfel de protecție; rezultatul a fost o dezordine în orientarea lui interioară; iar această dezordine a devenit cauza unui conflict dureros, care îl dusese în mâinile multor doctori. Atât de mare este puterea perioadelor sensibile. Au puterea uriașă a naturii creatoare.

Copilul nu simte ordinea așa cum o simțim noi. Noi am dobândit deja o mulțime de impresii și rămânem indiferenți la ea, dar copilul este sărac în impresii și vine din neant. În tot ceea ce face el pornește de la zero; el cunoaște numai travaliul creației și ne lasă pe noi ca moștenitori ai lui. (…)

Pentru noi este suficient să folosim rațiunea pe care copilul a dezvoltat-o pentru noi, mușchii pe care i-a animat pentru ca noi să-i putem utiliza. Ne găsim drumul în lume pentru că el ne-a înzestrat cu facultatea de a face acest lucru. Simțim pentru că el ne-a pregătit această sensibilitate. Suntem bogați, pentru că suntem moștenitorii copilului care a pus temeliile vieții noastre pornind de la zero. Copilul a realizat efortul imens al primului pas, pasul de la nimic către un început.

Maria Montessori

*** preluare din cartea Taina Copilăriei- Maria Montessori

Citește și -COPILUL CREEAZĂ LUMEA ȘI SE DOBÂNDEȘTE PE SINE (Maria Montessori)

COPILUL, CREATORUL/PĂRINTELE OMULUI

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMom

Lasă un comentariu