Comportamentul agresiv la copii

Comportamentul agresiv la copii

Cum te simți când cineva îți face observație că al tău copil e agresiv și ”să îl controlezi”? Vă spun eu: ca un părinte care a ratat ghidul Părintelui Perfect! Vi se face observație că e un copil rău, vi se spune că sunt ”sălbatici”, că voi îi ”stricați”, că ”au văzut undeva comportamentul ăsta acasă”. Cunoașteți răutățile acestea? Sunt sigură că sunt mult mai multe, însă mie doar atâtea mi-au auzit urechile.

Episodul negativ pe care l-am avut cu grădinița, comentariile rudelor care trec pe la voi o dată pe an, dar mereu au ceva de comentat, comentariile celor ce nu au copii (ei sunt cei mai buni părinți), comentariile altor părinți cu copii mici, dar diferiți de ai voști, mă fac uneori să mă simt ca un părinte ratat, care nu se descurcă, să îmi pun semne de întrebare, să caut, să citesc, să stau să mă observ pe mine și să stau să îi observ pe cei mici.

Dă-mi voie să te asigur pe tine, cititorule, mamă care cauți răspunsuri, că nu ești un părinte ratat, iar copilul tău nu este rău.

Există mai multe feluri de agresivitate întâlnite la copii: copilul se oprește brusc din joacă și te lovește, lovește alți copii, își lovește fratele/ sora, mușcă, trage de păr, apucă cu forța. Toate sunt considerate a fi semne de agresivitate la un copil.

Când un copil mic lovește, el nu vrea să rănească pe nimeni, nu vrea să fie etichetat drept ”copilul ăla rău”. Nu are nevoie de pedepse, sau de a fi izolat. Are nevoie de TINE – iar acest tine este fie mama, fie bunica, fie persoana care stă cu el cel mai mult, fie educatorul. Trebuie să fie adultul care își petrece mult timp cu el, cu copilul.

Unii copiii doar experimentează: cu lovitul, cu mușcatul, cu trasul de păr. Caută să vadă reacțiile celorlalți. Fiind mici, încă nu sunt capabili să realizeze că îi rănesc pe ceilalți. Ei doar le observă reacția. După câteva încercări (una, două, o sută), ele își vor pierde factorul de noutate, iar copilul va trece la alte experimente: cățărat, alergat, aruncatul cu mingea, aruncatul pietricelelor, jucatul cu pisica/ câinele. Este o fază, este o metodă de a învăța reacțiile celor din mediul lui înconjurător: reacția fratelui/sorei, reacția mamei/ bunicii/ educatoarei. Dacă reacționezi cu blândețe, dacă îi faci observație de o sută-unu ori, dacă îi spui ”Nu! Nu pot să te las să faci asta. Uite, el plânge, înseamnă că nu îi place. Hai să nu îl mai rănim.” și dacă îi vei spune de fiecare dată că acest comportament Nu e ok, experimentele se vor termina.

De cele mai multe ori, frica îl determină pe copil să lovească! Este o reacție înnăscută, componentă a creierului arhaic, a instinctului de supraviețuire. Frica este un sentiment absolut normal și trebuie doar să îi explicăm copilului că nu are de ce să se temă. Nu toți copiii lovesc când le e frică, unii plâng mult, plâng cu sughițuri, alții mușcă, alții se agață de mama, alții zgârie. Sunt reacții instinctive, declanșate de creierul arhaic, cel al supraviețuirii, cel a omului de Neanderthal. Râsul mai este o reacție la frică. Sau râsul împreună cu lovitura. Plânsul nervos, plânsul isteric. Copilul, de fapt, încearcă să elibereze tensiunea cauzată de frică, dar nu reușește suficient de repede, pe cât de rapid îi transmite creierul arhaic informația să își lovească inamicul(instinctul de supraviețuire).

Stânjeneala noastră, a părinților, reacțiile noastre exagerate, îi fac pe copii să își ascundă sentimentele de la o vârstă foarte fragedă. Țineți minte: cei mici sunt ași în cititrea limbajului non-verbal, așa că vor știi când îți e rușine cu el, cu reacția lui! Astfel, le spunem că frica lor nu trebuie să iasă la suprafață, pentru că o supără pe mami.

La un moment dat, aceste frici, aceste sentimente înăbușite, ies la suprafață sub forma unor încăierări, a unor lovituri, a unor mușcături,a unor crize de plâns, a unor țipete și urlete, a unei atașări excesive. Sentimentele acestea sunt normale: este normal să îi fie frică de un adult pe care îl vede rar, sau pentru prima oară, plânsul este o reacție de conservare; este normal să se simtă gelos și să îi fie frică că îl vom iubi mai mult pe frățior/ surioară.

Așa că vă întreb din nou: ați trecut prin asta și v-ați simțit ca un părinte ce nu se descurcă prea bine? Nu vă vărsați nervii provocați de o societate din ce în ce mai plină de răutate, pe copii.

Împinge? Mușcă? Își dă palme singurel? Trage de păr? A lovit alt copil? Este un șoc pentru noi când copiii noști rănesc alt copil. Însă toțo părinții fac eforturi pentru a înțelege reacția copilului și pentru a își ajuta copiii când îi rănesc pe alții sau când înșiși sunt răniți. Este foarte greu să fii părintele copilului lovit, și este la fel de greu să fi părintele copilului care lovește.

Este necesar să înțelegem că cei mici nu vor să facă rău. Așa cum nu sunt capabili să înțeleagă durerea celuilalt copil, la fel nu sunt capabili să înțeleagă că acțiunea lor provoacă acea durere. Ei ar prefera să se joace, să facă lucruri care îi fac să se simtă fericiți. Copiii vor doar să se simtă iubiți. Ați observat că se joacă mai frumos când sunt conectați, când se simt în siguranță și iubiți? Atunci când ei pierd aceste sentimente: de conectare, de siguranța, încep să se teamă. Spre exemplu, când apare o persoană nouă în mediul lor, când schimbă mediul, când încep grădinița și au doar străini în jurul lor, când încep școala, când ne mutăm.

Atunci când copiii pierde aceste sentimente de siguranță, conectare și iubire, ei se năpustesc asupra lor (își dau palme, se lovesc intenționat de sau cu obiecte) sau asupra altor copii. Sunt sentimente noi pentru ei, sentimente pe care nu știu să le controleze, o ”stare de urgență” transmisă de creier corpului.

Luând exemplul meu: ce gândesc gemenii mei când îi ducem la grădiniță? Mama și tata au plecat. Nu mă mai iubesc. M-au grăbit în dimineața asta să mănânc, să mă îmbrac. Nu am mai făcut lucrurile ca până acum. Au schimbat rutine. Lucrul ăsta mă sperie. Ce pot face? Uite-l pe fratele meu! El pare liniștit și fericit. De ce el e lniștit și eu nu?

Cam asta cred că se petrece în mintea lor mică, speriată, care caută să înțeleagă lumea asta mare. Unul din băieți împingea, celălalt se închidea în el și se întrista. Faptul că educatorii au reușit să îl observe doar pe cel ce împingea și pe al doilea nu, arată doar cât de mult noi , adulții, uităm să citim limbajul non-verbal și să înțelegem copiii.

Copiii noștri sunt buni și sunt iubiți. Noi suntem părinți buni. Dar când se simte deconectat, când se simte speriat, când se simte lipsit de iubirea părintelui, copilul poate să se răzbune pe ceilalți copii.

Când se simt în siguranță, copiii supărați nu vor răni pe nimeni. De aceea este foarte important ca persoana cui ne încredințăm copilul/copiii, să fie capabilă să creeze o legătura cu cei mici. Când ei vor simți o legătură puternică cu părintele sau cu educatorul, vor apela la ajutorul lui când au sentimente de frică, sau când suferă. Adultul care ascultă și permite copilului să simtă frică, să plângă, oferă, de fapt, copilului grijă și afecțiune cât să îi permită copilului să treacă prin acele sentimente care îi creează neplăcere.

Când un copil nu se simte în siguranță, el poate semnaliza nevoia pentru atenți adultului devenind agresiv. Copilul care se dezlănțuie agresiv, se simte trist, se simte singur, se simte înspăimântat. analizând filmulețele de la grădiniță, am observat că băiatul meu era agresiv pentru că se simțea singur, și așa știa să capteze atenția educatorului. Iar cu cât ele ignorau mai mult comportamentul, cu atât el devenea mai supărat. Frica este cea care îl privează pe copil de conexiunea cu ceilalți copii. Aici intervine rolul educatorului. El este liantul între copii. Copiii care ajung dimineața la creșă / grădiniță, simt o scădere a încrederii, până ce formăm noua rutina, noul sentiment de stabilitate, de siguranță. Dacă privești copiii cu atenție, poți să vezi cum aceste sentimente transformă copilul, cum îi fură sclipirea di privire, când agresivitatea intră în rol.

Copiii au acest sentiment de izolare, în anumite momente ale vieții lor, oricât de mult timp ar petrece părinții cu ei, oricât de apropiați și de iubitori ar fi. Ocazional, când ăi lăsăm cu bunicii, când ni-i ia cineva din brațe, când intră o persoană nouă în spațiul lor sigur, copiii sunt înspăimântați. Părinții și educatorii au rolul și puterea de a ajuta un copil cu tendințe agresive. Este un val imens de emoții pentru cel mic, ce nu poate fi oprit cu recompense sau pedepse.

Primul pas, este să oprim comportamentul agresiv al copiluluiȘ împinsul, mușcatul, trasul de păr, plânsul, criza de plâns sau tăvălitul pe jos. Apoi, vom încerca să îi oferim un mediu cald, o îmbrățișare, o mângâiere. Plânsul îl ajută pe copil să treacă prin acea emoție, să se elibereze de frică, în prezența adultului care îi oferă sprijin.

Câteva sfaturi pentru părinții care trec prin episoade de agresivitate cu cei mici:

Observă copilul! Observă reacția ta!

Observă în ce condiții copilul este copleșit de frică. Observă ce sentimente declanșează în tine reacția copilului la frică: furie, vină, rușine. Observă când îi e frică copilului: când este printre mulți copii, când e lăsat să se joace singur, când mami e plecată, când un adult nou intră în cameră / casă.

Anticipează!

Încearcă să fii pregătită pentru agresivitate. Stai pe lângă copil. Încearcă să intervii rapid. Când se pregătește să împingă, când mușcă, când trage de păr, încearcă să fii prin preajmă pentru a opri rapid și cât de calm poți episodul. Poți să îi spui: ”Nu te pot lăsa să dai în fratele tău!”, ”Comportamentul tău îl va răni, te rog să te oprești!”, sau cum poți formula în acele momente.

Ascultă!

Nu cu urechile, ci cu ochiii! ”Ascultă” limbajul corpului celui mic. Îți va spune multe. Încearcă să te conectezi cu el. Spune-i că îl înțelegi. Spune-i că ești acolo. Încearcă să îl ții în brațe până se liniștește. Când poate vorbi, încearcă să îl asculți, să îl înțelegi, să empatizezi cu el. Agresivitatea nu e un comportament ce dispare când copilul învață să se exprime. Dacă era așa, nu mai vorbeam despre bullying, fie la școală, fie la muncă, fie în alte relații interumane.

Limbajul corporal, plânsul lui, tonalitatea îți vor spune totul despre suferința lui, despre cât de speriat este. Ai mei încă nu știu să exprime prin cuvinte ceea ce simt. Plânsul și tăvălitul, urletele, îl vor ajuta pe copil să se elibereze de emoțiile care îl țin prizonier în moment.

Judecă!

Cei mai mulți părinți sau educatori se îndreaptă spre victimă și uită că atât agresorul, cât și victima au nevoie de atenția lor. Bineînțeles,inițial verificăm daunele suferite de victimă, însă apoi le oferim amândurora atenția noastră. Îi liniștim pe amândoi, le spunem amândurora că suntem acolo. Ca mamă de gemeni, vă spun că eu cu o mână liniștesc victima și cu cealaltă iau în brațe și agresorul. Educatorii ar putea învăța de la mamele de multipleți câte ceva. În situația prin care am trecut noi, am fost judecați de oameni ce aveau un singur copil, sau nici unul. Nu au realizat că tot din frica (și necunoașterea este o frică), ei erau agresivi cu mine.

Ultimul sfat: acordă-i mai multă atenție agresorului! De ce? Pentru că el va citi limbajele tuturor non-verbale și se va simți mai singur, mai mult va simți că nu aparține. Va simți vina! Copiii care rănesc alți copii se simt deja vinovați și reacția va fi de a se îndepărta și mai mult de copii. (Acest principiu se poate adapta și la oamenii adulți, asta pentru cei ce vor să îi ajute).

Încurajează copilul să vină la tine când e supărat, ia-l în brațe, mângâie-l în păr, zâmbește-i. Copilul tocmai a trecut printr-un tsunami de sentimente, este epuizat, este nesigur, dar oferindu-i alternativa brațelor tale, îi arăți că tu îți dorești ca el să treacă peste această fază cu brio și să devină o versiune mai bună a lui. Chiar dacă cei din jurul tău vor spune că îl resfeți! Mare atenție! Este o mare diferență între a răsfăța un copil și a îi oferi ajutorul în momente de tensiune, momente dificile emoțional pentru el. Din nou, aici nu vorbesc doar de copiii până în 3 ani. Există o cutumă să le permitem copiilor foarte multe când sunt mici, până în 3 ani, crezând că ”sunt și ei mici! nu înțeleg!”, iar după 5-6 ani să avem niște pretenții exagerate de la ei: ”de ce plângi? de ce nu te comporți și tu ca X? Stai cuminte! ” Copiilor le sunt necesare regulile și rutina încă de mici, pentru a îi educa lin. Comparațiile negative și presiunea nu ajută pe nimeni!

După multe episoade de plâns (știu, mămici, par că nu se mai termină), copilul va știi că brațele tale sunt locul unde e în siguranță. Petrece timpul cu copilul tău și încearcă să îi ajuți să râdă pe cât de mult se poate. Senzația de apropiere îl va ajuta să aibă o relație mai bună cu frații, cu colegii, cu prietenii.

În concluzie, un copil agresiv, este un copil condus de frică, de sentimente puternice, pe care încă nu știe cum să le gestioneze. S-a întâmplat ceva ce l-a speriat, iar el face tot ceea ce poate pentru a se proteja de acest sentiment. El te așteaptă pe tine să îi spui că va fi bine, să te apropii de el, să îi creezi oaza de siguranță.

Alegeți un lucru pe care vreți să îl schimbați, cum ar fi practicile de prevenire a conflictelor cu copiii. Începeți de aici. După ce acestea vor deveni un obicei, în aproximativ trei luni reveniți și alegeți-vă o nouă provocare, cum ar fi modul în care să interveniți într-o ceartă.

În plus, nu trebuie să fiți perfecți. singurul lucru mai dificil decât să crești un copil, este să crești mai mulți! Copiii voștri nu au nevoie ca voi să fiți perfecți. De fapt, în cazul în care copiii voștri vă consideră perfecți, se vor simți prost pentru că nu sunt. Copiii au nevoie de un model pentru a învăța cum să fie oameni adevărați. Aceasta înseamnă să recunoașteți atunci când greșiți. Să fiți dispuși să creșteți. Să vă oferiți sprijinul pentru a face lucrurile mai bine data viitoare. Să faceți eforturi să vă controlați propriile emoții, indiferent de ce face copilul.

Nu e ușor, așa-i? Acesta este motivul pentru care iubirea necondiționată față de copii începe cu iubirea necondiționată față de voi înșivă.

A fi părinți este cel mai dificil job pe care îl vom avea vreodată, indiferent de profesia pe care o avem în restul timpului.

Dr. Laura Markham, Părinți liniștiți, frați fericiți

Cu drag,

Lavi Mom

Photo on Unsplash

Lasă un comentariu