Când așteptăm venirea pe lume a unui bebeluș

Când așteptăm venirea pe lume a unui bebeluș

Visăm. Ne imaginăm viața cu un bebe mic. Ne facem planuri. Îi facem un plan de viață, începând de la grădiniță până la facultate. Îl simțim în burtică, îl urmărim cum crește și ne întrebăm cu cine va semăna, cum se va comporta și ce fel de părinți vom fi.

Visăm. Visurile noastre au rădăcini adânci, din experiențele noastre cu părinții noștri, cu bunicii noștri, cu interacțiunile cu alți părinți, cu nepoții noștri, cu ce am văzut și ne-a plăcut, cu ce am văzut și ne-a lăsat un gust amar, cu ce am citit despre bebeluși, despre comportamentul lor.

Visăm, însă dacă am avea mai multă experiență în creșterea copiilor, ne-am da seama că nu putem anticipa modul în care ne schimbăm când devenim părinți. Fiecare celulă din corpul nostru se schimbă și se gândește la cum îl poate ajuta pe micuțul bebeluș ce îl ții în brațe.

Parentingul ține în egală măsură de simțire și de rațiune, iar mulți părinți constată că lumea lor s-a răsturnat cu susul în jos după apariția primului lor copil. Din toate aceste motive, majoritatea descoperă că realitățile vieții alături de un nou-născut sunt foarte diferite de ceea ce își imaginaseră.

Copii crescuți cu blândețe, Gill Rapley & Tracey Murkett

Dacă suntem la prima sarcină, la primul copil, nu am avut frați mai mici sau verișori pe care să îi urmărim cum cresc, ne este foarte dificil să ne imaginăm că un copil mic depinde de noi zi și noapte, zi de zi, non-stop. Nivelul acesta de dependență este obositor, naște frustrări, nervi, certuri în cuplu. Însă ”omul cât trăiește, învață.” Înveți ușor-ușor să ai grijă de bebeluș, să ai grijă de tine, să ai grijă de cuplu, să primești ajutor, să ceri ajutor.

O parte grea a venirii pe lume a unui copil este afluxul mare de sfaturi, pe care le puteți căuta în mod activ sau să le primiți fără a le cere. A doua variantă este mai des întâlnită. Va fi greu să le țineți piept celorlalți, mai ales în perioada imediat după naștere, când valul de hormoni este asemănător unui tsunami.

Trebuie să țineți cont și să păstrați în minte convingerea asta: copilul vostru este unic, este diferit de orice alt copil din lume. Tu, mămica lui, ești unică, sentimentele tale sunt complet diferite de sentimentele oricărei alte mămici din lume, reacțiile tale la comportamentul bebelușului sunt diferite. Da, există situații comune, există metode care merg la unii bebeluși, dar pe alții nu îi ajută. Nimeni nu deține toate răspunsurile corecte, nimeni nu știe să reacționeze perfect în fiecare situație. Mâine poate bebelușul vă va zâmbi și va fi surpriza vieții voastre, iar reacția poate oscila de la a îi oferi un zâmbet înapoi, până la un plâns bun de oboseală. Asta înseamnă că îți faci treaba bine. Poimâine poate va plânge orice ai face, iar nivelul frustrării și al oboselii va atinge cote maxime și fie te vei răsti pe el, pe soț și pe oricine îți trece prin față, fie vei plânge, fie îl vei pasa altcuiva. Și asta înseamnă că îți faci treaba bine.

Noii părinți sunt întrebați uneori dacă bebelușul lor e ”cuminte”. Termenul e împrumutat dintr-o viziune învechită, dar universal acceptată, conform căreia copiii pot avea un comportament bun sau rău: bebelușii care par mulțumiți sunt catalogați ca având un comportament bun, în timp ce despre aceia care par să aibă nevoie de mai multă atenție se spune că sunt dificili. Este însă perfect normal ca un bebeluș sănătos să protesteze, de exemplu, dacă nu stă suficient de aproape de părinții lui pentru a se simți în siguranță sau dacă se simte plictisit sau obosit. Un bebeluș prea liniștit va rata toată atenți și compania care li se acordă în mod normal nou-născuților.


Copii crescuți cu blândețe, Gill Rapley & Tracey Murkett

Lumea tinde să catalogheze, atât copiii, cât și mamele. Ești o mamă bună, dacă ai un copil catalogat cuminte. Ești o mamă rea dacă respingi ideile (de cele mai multe ori învechite sau neaplicabile copilului tău) celorlalți. E un copil bun sau cuminte, dacă tace din gură. Este un copil rău dacă are nevoie de atenție.

Eu am avut marele noroc de a avea 2 copii mici în același timp. Gemeni, da. Doi băieți mici, superbi, perfecți, complet diferiți. Prima sarcină, nu am mai participat activ la creștere altui copil. Habar nu aveam ce înseamnă să crești UN copil, dar doi. Și totuși de abia îi așteptam. O adevărată provocare! Răspunsul meu a trebuit să difere în funcție de reacția fiecărui bebeluș. Unul din ei a avut nevoie de mai multă atenție când a fost mic. A fost catalogat drept ”rău”, ”răsfățat”, ”mămos”. Celălalt era mai ”cuminte”, mai ”ușor de crescut” pentru că nu avea nevoie de atâta atenție. Acum, rolurile s-au inversat. Băiatul ”mămos” este independent: urcă și coboară singur scările, mănâncă singur, bea apă singur, încearcă de o mie de ori să facă un lucru până îi iese bine. Băiatul ”cuminte” acum are nevoie mai multă de mine, de atenție: să îl ajut să mănânce, să îl țin de mână când urcă scările, să îl ajut cu sticla de apă. Asta nu înseamnă că unul e mai bun, și unul mai puțin bun. Nu, amândoi sunt perfecți! Amândoi învață despre lume în ritmul lui, în felul lui. Fiecare are o reacție unică la mine, la tatăl lor, la soare, la un pupic, la un fluture, la o păpădie. Unul adoră pisica, celălalt se pupă cu câinele. Unul adoră să vină să mă pupe (și eu ador asta), celălalt adoră să îl gâdil în obraz cu nasul. Fiecare e unic, după cum vă spuneam.

Presiunea enormă pe care ceilalți o pun pe umerii noilor părinți este, ei bine, inutilă! De câte ori nu vi s-a spus: ”ar trebui să doarmă deja toată noaptea!”, ”ar trebui să fie capabil să se joace și singur”, ”ar trebui să stea frumos la masă”. Și lista este interminabilă.

Faptul că aveți un copil sau doi sau mai mulți care se poartă diferit față de așteptările celorlalți, nu înseamnă nimic. Însă vă va afecta, pe moment, sau pe termen lung, veți crede că e ceva în neregulă cu copilul sau cu tine, ca părinte. Dar nu! Comportamentul copilului este normal, bebelușii cam știu ce au de făcut: să mănânce, să plângă, să râdă, sa ude scutecul, să te prindă de deget. Chiar dacă sunteți la al doilea, la al treilea sau la al 11-lea copil, sunt sigură că de fiecare dată vă va uimi reacția noului bebeluș. De ce? Nu pentru că nu aveți experiență, nu pentru că nu ați fi o mamă bună, ci pentru că, pur și simplu, el este unic și reacția lui este diferită de a oricărui alt copil.

Uneori, oamenii îmi spun să fac lucrurile altfel și e posibil să încerc atâta timp cât sunt de față sau să le spun că o s-o fac, dar apoi îmi văd de treabă și continui să fac ca mine. Știu bine ce are nevoie copilul meu și nu e neapărat același lucru de care a avut nevoie copilul lor.

Louise, mama lui Skye, 7 luni
Copii crescuți cu blândețe, Gill Rapley & Tracey Murkett

Bazați-vă pe instinctele voastre! Noi, ca mame, suntem programate genetic să simțim atracție față de copiii noștri. Hormonul prolactină, care ne ajută să producem lapte, ne ajută și să ne simțim mame. Suntem programate genetic să ne iubim copiii și să reacționăm când ei plâng, când ne cer ajutorul. Încercați să vă puneți un pic în botoșeii lui: a părăsit un mediu cald, în care era hrănit tot timpul, nu știa de foame, era în siguranță. A ieșit brusc și l-a lovit lumina în ochi, i-a fost frig, a respirat. Stă întins singurel în pat, iar el era învățat să audă bătăile inimii mamei, să îi simtă emoțiile, să stea strâns la căldurică. Nu se poate mișca, nu vă poate urmări, nu vă poate striga, nu vă poate comunica ce simte. Poate doar să plângă. Atât! Bebelușii nu plâng ca să vă irite pe voi, nu plâng că sunt răi. Doar vor atenție. Este frustrant să joci în acest film mut și să o iei pe ghicite, să vezi ce dorește: o îmbrățișare, o suzetă, lăptic, să fie uscat, să te simtă.

Este dificil să ignorați toate sfaturile gratuite. Generațiile anterioare de părinți vor trâmbița mereu sute de informații. Trebuie doar să rețineți că bebelușii sunt diferiți: unii sunt mai liniștiți, unii au nevoie să fie mai mult timp alinați, unii au nevoie de mai multă atenție, unii dorm mai mult, alții mai puțin, unii mănâncă mai mult, alții mai puțin. Inclusiv graficele de creștere sunt pur orientative. Încercați să vă acordați timp! Feli spune ceva ce se aplică foarte bine copiilor: ”Dă-i timp timpului!” Dacă vă veți acorda timp cu bebelușul, veți ajunge să îi înțelegeți fiecare plânset, de foame, de supărare, de durere, vă veți da seama că instinctul vostru este de cele mai multe ori corect, și veți învăța să faceți ce e mai bine pentru el.

Cu drag,

LaviMom

Photo text by Kyle Nieber on Unsplash

Photo text by Sharon McCutcheon on Unsplash

Photo cover by freestocks on Unsplash

Lasă un comentariu