Tu.. viață!!

Tu.. viață!!

Împărăteasa mea doarme liniștită, cum altfel?.. e ora unu, noaptea, când scriu rândurile astea. Și nu mi-e frică, chiar dacă un telefon în Italia e acompaniant de zgomot pe fundal dat de clopote și ambulanțe. Acum nu mi-e frică, dar azi cândva mi-a fost. Și o să-mi fie și mâine, dar o să mă conțin. Probabil mă vom simți, din nou, neputincioasă, și poate furioasă, dar nu-i nimic.. e uman să trăim și neplăcutul.

Da, uneori plâng copila mea dragă, și nu e deloc o rușine să ai lacrimi. Nici nu ești slabă dacă îți dai voie să simți, și să fii toată, adică și vulnerabilă. Nu, nu ești slabă, din contră.. pentru a trăi este nevoie de putere și de curaj.

Cu siguranță dacă peste timp vei citi aceste rânduri.. deja o să știi multe.

Dar eu, totuși, îți amintesc inimă scumpă că tu ești un suflet tare, și mare, și puternic. Iar spiritele astea dumnezeiești, cum ești tu, sunt întregi mereu, știu și să râdă, știu să și plângă. Ești mare pentru că tu crești autentică, sau măcar îmi dau silința, nu-ți lipsește iubirea, și nici nu te-a speriat vreodată, că am învățat să am grijă, nu cât îți dăruiesc, ci cum. Doar știi.. infinitul îți aparține, și se definește cu iubirea mea pentru tine, așa că atunci când vrei să vezi ceva magnific uită-te în oglindă.

Erai atât de mică când ai început să salvezi lumea. Eu chiar m-am speriat un pic când am văzut cum ne creezi tu, și ne reclădești. Am zis „nu-i drept, e doar un bebeluș, încă are umerii așa mici și fragili, de ce i-a pus destinul așa ceva în spinare, de ce trebuie ea să ne reînvie pe noi?” Dar nici un zeu nu m-a ascultat, pentru că tu ești tot divinul, și deja erai hotărâtă să ne repari. Atunci când ni s-a rupt lumea, toți ăștia mari din jurul tău, nu mai aveam nici o direcție. Nici eu, nici unchiul tău Iaia, nici buni.. Tu însă ai aprins lumina, și ne-ai fost speranță când noi nu mai știam nici măcar să credem în minunea viului. Și ne-ai adus claritate ca să vedem în față, ne-ai învățat să luăm fiecare zi ca o binecuvântare, chiar și atunci când săptămânile și lunile au durut și ne sfâșiau.

Deșirați am fost.. în mii și mii de fire și ațe încâlcite, iar degețelele tale aurite s-au priceput să ne ordone și să ne croșeteze la loc în oameni. Și să nu-l uităm pe tati, dar tu iubire nu vezi că tu i-ai dat un sens și minte? Nu, nu era tâmpit el înainte de tine, doar că tot ce știa a prins esență când gura ta i-a zâmbit cu adevăr. Cât despre mătușa ta…of doamne păi pe ea ai făcut-o să simtă, și să se bucure că poate să cumpere hăinuțe mici. Și atât de mult s-a bucurat când ai venit pe lume încât a dat pe afară, atât de mult că aproape ne-a înecat cu darurile ei.

Deci vezi tu viață… că toți ne minunăm de tine, de totul care ești. Să știi că ne este dor de tine doar dacă ne uităm în altă parte, iar eu … eu fără tine nu exist. M-am născut când te-am născut pe tine…

Și acum dormi liniștită pentru că ești pace… și așa ne arăți cum să fim și noi în orele astea tulburi. Sunt timpuri de care mult îți voi povesti, așa cum îți povestesc de bunicul tău iubit. De el îți zic cu drag, de vremurile astea ți-o zice că întreaga omenire s-a speriat. Dar poate voi adăuga și că omul s-a trezit. Ne-am trezit și am înțeles că toți suntem la fel, că indiferent de culoarea pielii, a poziției sociale sau a nivelului de pregătire academic, soarta ne poftește la aceeași masă. Poate îți voi spune cum lumea a realizat că granițele sunt o iluzie, că a noastră casă este planeta Pâmânt, că avem datoria să o protejăm pentru că nu putem să fim sănătoși într-un ecosistem bolnav.

Vai.. multe am să-ți zic sufletul meu, dar mult iubită mea copila acum nu mai vreau să scriu. În clipa asta vreau doar să vin lângă tine, să dormim îmbrățișate ca în fiecare noapte.. tu la țâțica ta, eu lângă Dumnezeul meu.

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMom

Lasă un comentariu