Dezvoltarea emoțională a bebelușului în primul an de viață

Dezvoltarea emoțională a bebelușului în primul an de viață

Sarcina esențială a primului de an viață a oricărui individ este crearea unei legături afective de atașament sigure cu persoana care-l îngrijește, însă pentru ca acest lucru să fie posibil am observat că această persoană/figura de atașament trebuie să fie în rezonanță cu copilul, trebuie să fie acordată psihologic și biologic la nevoile copilului, la dinamica acestor nevoi impuse de fenomenul natural al dezvoltării. Siegel (2014) e de părere că încă de dinainte de a-și dezvolta conștiința de sine, copilul mic își reglează emoțiile cu ajutorul părintelui, mai exact se produce o reglare de tip creier-la creier (brain to brain regulation), în care un rol important îl joacă cortexul prefrontal al părintelui. Copilul împrumută practic de la părinte funcțiile zonei corticale prefrontale pentru a-și echilibra emoțiile (împrumută modelele parentale de reglare emoțională), introiectează totodată și reflexia părintelui și astfel se identifică pe sine (se dezvoltă conștiința de sine: eu sunt eu, deci nu sunt tu) și începe să-și dezvolte modelele sale interne prin care se identifică pe sine, dar și pe sine în relație cu ceilalți , iar toate acestea îi sprijină dezvoltarea cortexului său prefrontal, oferindu-i astfel copilului accesul la o conștiință de sine tot mai bogată, la capacitatea de a se înțelege pe sine și pe alții.

Noi două… una, și apoi separate

În procesul prin care copilul “împrumută” de la părinte anumite tipare de reglare emoțională, un rol important îl au și ceea ce specialiștii în neuroștiințe au definit cu termenul de neuroni oglindă. Aceștia reprezintă o clasă specială de celule nervoase, cu un rol deosebit în cunoasțerea directă, automată a mediului înconjurător. Acești neuroni corticali sunt activați nu doar atunci când este îndeplinită o acțiune, ci și atunci când individul observă cum aceeași acțiune este realizată de altcineva, ei reprezentând mecanismul neuronal prin care acțiunile realizate de altcineva, intențiile și emoțiile altora pot fi înțelese în mod automat.

Caracteristica lor definitorie este dată de strânsa relație dintre informațiile motorii pe care le codifică și informațiile vizuale la care răspund, punând în legătură zonele creierului responsabile pentru procesarea senzorială și pentru cea motorie. Sistemul neuronilor oglindă este implicat atât în repetarea imediată a acțiunilor realizate de alte persoane, cât și în învățarea comportamentelor prin imitare, și interesant este că reproduc sau simulează în creierul nostru acțiunea celorlalți. Observarea unei acțiuni furnizează însă două tipuri de informații: ceea ce se desfășoară și de ce se desfășoară, neuronii oglindă sunt însă capabili nu doar să reacționeze la un simplu stimul, ci și să “înțeleagă” sensul și scopul acelui stimul, astfel ei fiind “responsabili” și pentru îmțelegerea intențiilor. Practic exact aceeași neuroni se activează și când individul observă și înțelege intenția altuia, ca și atunci când și-ar imagina că face el însuși ceea ce a observat la celălalt.

Dacă observăm pe cineva că ridică un pahar cu apă și îl duce spre gură (observăm intenția că vrea să bea), în creierele noastre se activează aceeași neuroni ca și în cazul celuilalt care intenționează să execute comportamentul, și asta pentru că neuronii oglindă par să simuleze în noi atât comportamentul observat al altora, cât și stările mentale pe care le implică.

Capacitatea unui individ de a înțelege starea emoțională a celuilalt, de a percepe ceea ce percepe celălalt- adică empatia, este legată și ea de neuronii oglindă. Cercetările de imagistică au arătat că în timp ce observăm starea emoțională a altor persoane, sunt activate aceleași structuri neuronale care sunt activate atunci când trăim noi înșine emoțiile respective. Prin prezența altuia, și a conectării cu el, neuronii oglindă se activează, și îi oferă practic individului posibilitatea să înțeleagă intenția celuilalt, dar și să o învețe, iar când doi indivizi (diada mamă-copil de exemplu) sunt acordați unul la altul, sunt conectați– neuronii oglindă sunt activați în ambele creiere, astfel încât între ei se formează un adevărat circuit la rezonanței bio-psihologice (Schore 2002; Siegel, Bryson, 2011). Circuitul rezonanței se formează și operează în legătură cu modul în care părintele este acordat sau nu la copilul său în perioada primei copilării, când mecanismele implicate în mecanismul atașamentului sunt în plină dezvoltare. Acest circuit al rezonanței este esențial pentru dezvoltarea și funcționarea optimă a zonei corticale prefrontale, care este implicată în reglarea emoțiilor, capacitatea de empatie, capacitatea de introspecție, deci de înțelegere a noastră și a celorlalți.

‘‘Legătura primară mamă copil dispune de o conexiune psihică și biologică puternică, ce servește reglării homeostaziei interne a copilului asigurându-i dezvoltarea, și are ca și consecință trăiri pozitive pentru ambii protagoniști ai relației atunci când membrii diadei sunt în rezonanță”

Siegel, 2014, Ovtscharoff , Braun, 2001, p. 33

Să fim cu bine, să fie sens ❤️

LauraMom

Lasă un comentariu